Pseudocronica unui plagiat anunțat

Tren Intercity (nu spun care). În pântecele vagonului de clasa 1, vreo 7-10 persoane decente. În stânga mea, la vreun metru și jumătate, o tânără frumușică, gen studentă, butonează un telefon mobil. Nu e un Iphone, dar e un model mai sofisticat decât al meu (altminteri destul de necioplit pentru un telefon). Nu am observat astea decât după ce l-a folosit pentru o convorbire cu cineva, vreo cunoștință, prieten(ă) sau rubedenie, n-am putut să-mi dau seama și nici nu are vreo importanță. Mi-a atras atenția glasul ei cristalin care se auzea frumos în tot vagonul și mai ales, afirmația pe care am auzit-o fără să vreau:

–          Am găsit o lucrare de diploma și vreau să vorbească cu profesorul dacă e bună tema.

În gândul meu i-am spus ceva de genul:

–          Domnișoară, n-ai găsit o lucrare de diplomă, ci o temă pentru lucrarea de diploma.

Însă o subestimam. Aveam să descopăr în secundele următoare că se exprimase incredibil de corect. Ca unul care am scris  în viață două lucrări de diplomă și am coordonat scrierea mai multora (rescriind capitole întregi uneori), devenisem brusc apucat de o curiozitate intelectuală: oare ce o fi studiind și la ce disciplină o fi lucrarea? Nu m-a lăsat să sufăr, pentru că fraza următoare a fost:

–          E una care se potrivește și cu noul cod, și cu vechiul.

–          Aha, mi-am spus eu, e vorba de drept. Probabil  civil. Și tocmai când socoteam că am ascultat destul, a venit cireașa de pe tort:

–          E scrisă de o fată pe care o cunosc și costă 6-7 milioane. Dar să vorbească întâi cu profesorul, ca să-i confirme că e bine. Lucrarea e bună, pentru că se potrivește și cu codul vechi și cu cel nou. Cele mai multe din cele vechi nu mai pot fi folosite pentru că acum s-a schimbat codul.

Interlocutorul sau interlocutoarea vrea să se asigure că lucrarea e de calitate, pentru că o aud spunând:

–          Nu, e o lucrare bună, a fost susținută la Universitatea Cuza, care e universitate mare, pretențioasă.

Nu cred că a mai fost mult și a terminat. Oricum, gândurile mele o luaseră razna, pentru că tocmai primisem răspunsul la o întrebare care îmi ațâța curiozitatea de ceva vreme. Evrika!  Nu era taina vieții, dar era taina economiei plagiatelor de la lucrările de licență. Aflasem prețul! 6-7 milioane. Merită? Probabil că da; decât să trudești pe puțin 2-3 luni, să citești, să gândești (toate astea fac rău culturii personale și dezvoltării profesionale), nu e mai bine să cumperi una bună, de la o persoană pe care o cunoști?

Domnișoara nu mi s-a mai părut deloc frumoasă. Mi s-a părut că intermediind achiziția unui plagiat își pierduse orice mister. Era una din miile, poate zecile de mii de persoane din această țară care găsesc că a prezenta ceva muncit de altul ca fiind muncit de tine e un lucru socialmente acceptabil. Știu că nu e frumos să asculți convorbirile altora, dar convorbirea fusese publică. Vorbea cu glas tare, ca și cum ar fi povestit filmul de-aseară. Ceea ce mi-a sugerat că găsea această tranzacție ca fiind una normală. Eu, dacă prin cine știe ce absurditate a destinului ar fi trebuit să fac asta, probabil că aș fi așteptat să ajung undeva unde să fiu singur, să mă încui într-o cameră și chiar și atunci aș fi vorbit în șoaptă, pentru că mi-ar fi fost rușine să mă mai audă vreo pereche de urechi. În vagon erau însă mai multe perechi de urechi. Am constatat apoi că tânăra era cu o doamnă și un domn mai în vârstă, care păreau să-i fie părinți. Nu mi-au creat impresia că li s-ar fi părut ceva în neregulă cu asta, dar nu sunt sigur că au înțeles mai mult decât că fata face o faptă bună.

Și de ce ar trebui să  consider eu asta ca fiind o problemă, de vreme ce unii profesori universitari sau miniștri par să fi făcut același lucru? Ea face doar ce-i vede pe alții mai mari făcând, vor spune unii. Cred însă că acest raționament este greșit. Cred că ne scăldăm într-o băltoacă morală mizerabilă în care ni se pare normal să ne atribuim merite și să preluăm pe nedrept munca altora, cu condiția să nu ajungem miniștri sau să devenim cumva vizibili în spațiul public. Presa nu a avut nicio problemă cu faptul că domnul X ar fi plagiat nu știu ce publicație a altui autor român sau străin… până când a devenit ministru. Ceea ce îmi creează impresia că e OK să faci lucruri de genul acesta câtă vreme îți cunoști limitele și nu vrei prea multe de la viață sau de la societate; vrei doar să capeți o diplomă. Pentru că în mentalul colectiv național, încă de pe vremea lui Caragiale, este considerat un lucru normal ca oricine să isprăvească în mod onorabil școala pe care a început-o, pentru simplul fapt că a început-o. Pentru asta există tot felul de soluții românești, cum ar fi Niță Ghițescu care îl ajută pe Ghiță Nițescu sau lanțul slăbiciunilor („Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de față, fiind vorba, mă-nțelegi, de o chestiune…“).  După cum pare să existe și această percepție că toate aceste lucrări de diplomă/licență sunt doar niște cerințe birocratice stupide, care nu au nicio legătură cu realitatea, cu educația universitară și cu formarea în vreun fel a viitorului profesionist. Sunt doar niște formalități care trebuie bifate. Și atunci, orice modalitate de rezolvare a problemei este dacă nu la fel de onorabilă, în orice caz la fel de acceptabilă. La primărie trebuie să dai ceva ca să obții autorizația de construcții în termen, la nu știu care inspector trebuie să-i dai ceva ca să te găsească în regulă, pentru lucrarea de diplomă dai ceva și ți-ai rezolvat problema. Se pare că uneori, chiar profesori iau o lucrare mai veche, o mai perie puțin și o relansează ca pe o nouă producție intelectuală (nu știu dacă gratis sau contra cost).

Învață un student ceva scriind o lucrare de licență? Cred că da, presupunând că sistemul funcționează corect. Studentul învață să caute în marea de literatură științifică aflată permanent într-o expansiune quasi-logaritmică. Învață să sistematizeze informațiile despre un anumit subiect și să citeze literatura științifică într-un mod standardizat. Învață – în cazul disciplinelor științifice experimentale – alfabetul unei investigații experimentale și al raportării rezultatelor cercetării. Și ar trebui să învețe să facă știință bazată pe dovezi. Cei mai mulți studenți – cel puțin cei pe care-i cunosc eu mai bine – însă în ultimul an sunt atât de preocupați de găsirea unui loc de muncă și umplerea rubricii din CV numită „Experiență“ și eventual de pregătirea examenului de licență, încât nu au decât prea puțin timp și interes (iar uneori nu le au deloc) pentru a lua în serios această sarcină academică. În plus, pentru imensa majoritate a angajatorilor ceea ce contează este diploma și experiența, nu cunoștințele acumulate în facultate sau ciudățenia aia plictisitoare de lucrare de diplomă. Iar unii profesori cred la fel de mult în valoarea acesteia, încât unii cu greu pot fi găsiți pentru a-i da studentului vreo indicație (asta se întâmplă mai ales la facultățile la care un profesor are vreo 50 de lucrări de îndrumat/coordonat, sau chiar 100). Așa că ar merita să abordăm și acest subiect din perspective noi. Ce ar fi dacă am introduce susținerea lucrării de licență (mă rog, a unei lucrări de cercetare) într-unul din anii pre-terminali? Ce ar fi dacă am face din ea o cerință opțională, care să confere un plus de valoare diplomei de licență? (Nu toți viitorii absolvenți vor lucra în domenii care vor utiliza cunoștințele acumulate în procesul de elaborare a unei lucrări științifice). Într-un asemenea model, lucrarea s-ar putea elabora și depune și la 10 ani de la absolvire, când ipochimenul ar putea avea mai multă experiență și viziune, dacă nu mai mult timp și interes pentru cutezătorul demers științific. Ce ar fi dacă în fiecare an studentul ar trebui să depună un referat (echivalent unui capitol din partea teoretică) sau o lucrare experimentală (echivalentul unui capitol din partea experimentală)? În gândirea noastră medievală un singur drum duce la Roma. Cu puțin curaj și imaginație, s-ar putea să descoperim că multe alte drumuri duc tot într-acolo. Merită în orice caz, să nu încremenim în proiect și să explorăm și alte paradigme. Sper să nu fiu linșat pentru această mică erezie; am altele mai îndrăznețe în minte (referitoare la învățământul universitar), pe care într-o zi s-ar putea să le exprim public.