Skip to content

Gând pentru noul an

Anul trecut am celebrat succese și
Ne-am completat colecția de eșecuri,

Am fost judecați greșit și am judecat greșit,

Am rănit și am fost răniți,

Am iubit și am fost iubiți,

Am dăruit și ni s-a dăruit,
Ne-am îndoit și am avut credință,
Am pierdut făpturi dragi și am câștigat prieteni noi,
Ne-am întristat până în miezul ființei și
Am râs până la lacrimi.
Cu fiecare zi, ne-am apropiat de veșnicie.
Anul acesta vom celebra succese și vom culege eșecuri,
vom fi judecați greșit și vom judeca greșit…
Cu fiecare zi, ne vom apropia de eternitate.
Vă doresc să vă bucurați de fiecare zi
Ca și cum v-ați fi îndrăgostit pentru prima dată,
Ca și cum ați fi câștigat lozul cel mare,

Ca și cum în acea zi s-ar împlini toate făgăduințele vieții…

La mulți ani!

Cu respect, cu prietenie, cu drag,

Robert Ancuceanu

Anunțuri

Doar drumuri prin timp…

Am trecut de jumătatea vieții și cu fiecare zi timpul meu este tot mai puțin. Înspăimântător de puțin. Poate că asta explică de ce, de vreo zece ani încoace, sau chiar mai bine, ficțiunea a devenit minoritară pe lista lecturilor mele. Nu am ajuns la atâta asceză intelectuală încât să renunț complet la ficțiune, dar viața reală, frustă, drama și comedia ontologică a umanității mă urmăresc mai mult decât demersurile fanteziei proiectate pe vieți imaginare. Probabil așa am ajuns să citesc „Pământ, Foc, Apă, Aer: Scrisorile lui Anne Dangar către Grace Crowley, 1930-1951” (Earth, Fire, Water, Air: Anne Dangar’s Letters to Grace Crowley, 1930-1951). Ceea ce urmează nu e tocmai o recenzie, ci mai degrabă un mozaic de gânduri amorfe, stârnite anapoda ori culese din cele peste 300 de pagini de corespondență care formează corpul cărții.

Pe Anne Dangar n-o căutați în Wikipedia, încă n-a pătruns acolo (spre deosebire de prietena ei, Grace Crowley, care a ajuns în versiunile engleză și portugheză), dar ținând seama de rapacitatea cu care enciclopedia anonimă acaparează informațiile din toate domeniile, probabil că o să o facă în anii următori. Până atunci, rămâne pentru cei mai mulți o necunoscută, iar eu sunt probabil primul care, aproape cu totul întâmplător, scrie câteva vorbe despre ea în limba română. Pe scurt, a fost o pictoriță australiană care în perioada 1926-1928, împreună cu buna ei prietenă Grace Crawley, lua lecții de la pictorul (și sculptorul) André Lhôte. Anne Dangar avea deja 43 de ani în 1928. Spre sfârșitul sejurului ei parizian, Anne Dangar descoperă la o expoziție picturile lui Albert Gleizes, o experiență pe care Helen Topliss (cea care a și editat cartea de corespondență), a descris-o ca pe o epifanie. Pentru ea, Gleizes a rămas – se pare – întotdeauna cel mai mare pictor în viață. Pe Picasso,  doamna Dangar mai degrabă îl disprețuia. Undeva, înspre sfârșitul vieții, îi povestea lui Grace Crawley că „opera lui Picasso a mers în jos & tot mai jos […]“. Dragostea, admirația, mania ei pentru Gleizes a făcut-o să se întoarcă în Franța în colonia pe care cubistul francez o întemeiase la Moly-Sabata cu banii bogatei și aristocratei sale soții, Juliette Roche, privită de Dangar când cu dispreț, când cu ciudă, când cu înțelegere, când – mai rar- cu apreciere, iar spre sfârșitul vieții doamnei Gleizes, când aceasta se îngrășase și își accentuase ciudățeniile, cu milă. Într-o scrisoare încheie astfel cu aceste scurte considerații despre Juliette Gleize:

În ciuda a toate acestea încă am o mare simpatie pentru ea & aș fi prietena ei adevărată dacă m-ar vrea, pentru că există o latură atrăgătoare la ea & banii & publicitatea sunt de învinovățit pentru necuviința ei. Sărăcuța de ea, nimeni nu o iubește & nu iubește pe nimeni; ce sărăcie. Cât de bogate suntem noi, dragă, a ta Anne.“

La Moly-Sabata Anne Dangar primește o casă în care să locuiască, și cam atât. Trebuie să se întrețină singură, ceea ce nu e deloc ușor, iar o bună parte a corespondenței către Grace Crawley (cred că cea mai mare) e o continuă lamentație despre cât de greu reușește să supraviețuiască ea acolo, ornamentând ceramică (și mai apoi realizând-o de la cap la coadă), cultivând ardei, cartofi și alte zarzavaturi, tăind lemne, gătind, neînțeleasă și adesea suferind că idolul Gleize nu o aprecia suficient, iar Juliette Gleizes nu părea să o agreeze.  Cât despre ultima parte, sentimentele erau în general reciproce, pentru că din punctual de vedere al australiencei, Madame Gleizes era doar o pacoste care nu-l merita pe genialul și angelicul ei soț (într-una din scrisori afirmă că Gleizes ar fi trebuit să-i fi tras o bătaie bună soției sale imediat după ce au ieșit din biserică după cununie, și că pe urmă totul ar fi mers foarte bine). Din multe scrisori, transpare ideea sartriană că ceilalți sunt iadul, mulți din cei cu care interacționa la Moly-Sabata reușeau performanța de a-i fi nesuferiți. Până și de Gleize se plânge (mai ales la început) cu indulgență, pentru că nu reușea să o perceapă în adevărata ei lumină: „Gleizes este cel mai rău judecător al caracterului de pe fața globului & Madame nu este cu mult mai bună. Gleizes nu mă place, asta e sigur, dar o va face.“

Idolului Gleize îi poate ierta multe, pentru că prin arta lui devenită pe jumătate mistică, era unic pentru ea:

Sunt SINGURATICĂ – așa ești și tu, dragă – dragostea este singurul strigăt al inimilor singuratice. Este curios, nu-I așa, că dragostea omenească e în căutarea admirației & totuși știm că Dumnezeu nu ne admiră & totuși noi suntem întotdeauna ruinați, afară de cazul în care mergem spre el? De aceea știu dragostea ta pentru mine & dragostea mea pentru tine este DRAGOSTE. […] suntem bucuroase că nicio slăbiciune nu este ascunsă uneia de cealaltă. Ne știm fiecare defectele celeilalte, dar ele nu fac nici cât un bobârnac în Mine & Tine. Cred că așa privește Dumnezeu defectele în cei care sunt sfinți reali ca Domnule Gleizes. L-am văzut într-o furie absurdă dar asta nu îi alterează frumosul lui caracter.“

Citind doar scrisorile ei, e greu să știi cât de corectă era în evaluări. S-ar părea că de Estelle Creed se plânge pe bună dreptate, dar lui Creed nu i-am auzit vocea. Aparențele indică faptul cea dintâi luase unele lecții de pictură de la Anne Dangar într-o excursie din Australia, dar sosind și ea la Moly-Sabata, s-a prefăcut că nu o cunoaște pe Anne Dangar și a refuzat să recunoască vreodată acest lucru. Mai mult, se pare că domnișoara Creed o bârfea frumos pe Anne în fața doamnei Gleize, care spre disperarea celei din urmă, lua de bun tot ce spunea cea dintâi. În materie de antropologie și sociologie, toate generalizările sunt periculoase, dar citind fragmentul următor nu ai nevoie de ore întregi de meditație ca să înțelegi de ce nu deborda de respect pentru franțuzoaice: „Femeile franțuzoaice ar trebui să fie acoperite cu un văl și să-și țină gură închisă, ca femeile maure. Când li se dă vreo autoritate, ele înnebunesc. Îmi place foarte mult de Mme. N , dar nu știe nimic despre artă sau ceramică & crede că gustul ei personal este suficient pentru a dărâma tradițiile și a direcționa fiecare ramură a artei. A făcut gafe teribile & nu are încredere în nimeni, în afara de ea însăși“. Și cred că într-una din scrisorile târzii apare fragmentul următor:

Biata mea dragă, știu cât de imposibil pare, dar uneori simt că nu pot să merg mai departe fără iubire. Nimeni nu mă iubește. St François [poreclă aplicată de Dangar pictorului Robert Pouyaud] iubea reflecția frumuseții sale în ochii mei, dar pentru că a văzut acolo și o îndoială gravă despre actul său de a rupe contractual pe șase ani cu Domnul Gleizes, iubește ceva mai puțin reflecția. Smudge[1], tu ești singura prietenă care mă iubește în ciuda păcatului meu afurisit de a-i judeca pe ceilalți. Mi-aș dori să pot să văd doar latura bună a oamenilor. Îi iubesc pe atât de mulți, dar când nu îi admir, ei toți nu-mi vor iubirea….“

Chiar dacă scrisorile sunt mai degrabă triste sau prozaice, Anne Dangar nu era lipsită de simțul umorului. Povestind despre un bâlci din apropiere care i-a lăsat o impresie pitorească, descrie negustorii care invitau în gura mare „«Goutez Madame donnez un coup d’œil, goutez Madame» [Gustați Doamnă, aruncați o privire Doamnă, gustați Doamnă] & când arunci un ochi afli că vinde doar șosete și ciorapi lungi“. Doi tineri influenți, pe care Anne Dangar i-a poreclit „Liberții“ încercaseră să se invite la ea pentru a lucra ceramică: „Liberții pur și simplu mi-au scris că au luat o mare decizie – să vină  & să facă ceramic împreună cu mine! Le-am răspuns că și au am luat o mare decizie – să nu permit nimănui să vină & să se joace în atelierul meu de ceramică decât dacă i-am invitat eu.“

Într-un fel e interesant să descoperi că deși sunt scrisori schimbate între două artiste, considerațiile estetice sau despre artă sunt mai degrabă minoritare în corpul corespondenței. [Cum nu am operat niciun fel de statistică, e posibil să fie doar impresia mea subiectivă]. În orice caz, în epistolele artistei detaliile domestice despre cartofi, tomate sau apa de la fântână par să ocupe cel puțin tot atâta loc ca și considerațiile estetice, considerații dominate de arta idolului ei întru artele plastice. Dar există mici fraze sclipitoare ori tulburătoare, ca această definiție a cubismului servită la sfârșitul uneia dintre scrisori: „Dar migdalii sunt în floare & perii înmuguriți, cercul se întoarce spre speranță & iarna este în urmă. Fii binecuvântată, splendida mea, nu lua Cubismul ca pe o doză de săruri, este un vin delicios, cu dragoste, Anne.“ Ori în altă parte această scurtă frază descriind uneltele pictorului: „Culoarea & lumina sunt psalmii de bucurie și recunoștința pictorului“ (Colour & light are the painter’s psalms of joy & thanksgiving). Și încă, aceste simple, dar tulburătoare descrieri, deopotrivă ale vieții și artei: „La urma urmei pictura, ceramica, viața, sunt doar drumuri prin timp, pe care le putem folosi bine sau rău pentru a călători spre ritm…“. „Suntem doar firimituri de pigment care realizează desenul marelui pictor.“

Este, într-un fel, o carte a unei mari prietenii, pe care lungimea și adâncimea oceanului care le despărțea nu au erodat-o. Nu era o mistică unitate de spirit între ele, Grace Crawley nu s-a lăsat niciodată convertită la entuziasmul Annei Dangar față de arta lui Albert Gleizes. Dar asta n-a împiedicat-o să-i trimită din când în când mici sume de bani, ajutând-o pe auto-exilata din Moly Sabata să supraviețuiască, în special în prima perioadă, când nu câștiga îndeajuns încât să-și poată achita toate cheltuielile. Iar după război, pachetele cu alimente ajunse din Australia după câteva săptămâni, îi produceau Annei Dangar aceleași senzații tari pe care le trăiau românii în anii ’80 când puteau pune mâna pe un kilogram de banane ori pe o cutie de cafea.

Acest volum de corespondență este aproape un roman epistolar, în care însă nu se întâmplă mare lucru, sau cel puțin așa ai impresia. E lent, o viață mai degrabă tristă, care scurge încet, pe nebăgate de seamă. Și totuși există o scurtă aventură marocană în care ia cunoștință cu o civilizație aparent sălbatică, dar pe care o respectă mult, apoi războiul, regimul de la Vichy, foametea și criza economică incredibilă de după război (a fost prima carte în care am înțeles cât de primitivă era viața în Franța imediat după al doilea război mondial și că foametea din 1947 din România nu s-a deosebit prea mult de cea din Franța, chiar dacă la noi rușii făceau „rechiziții“ de cereale, iar la ei, nu). La final, speranțe renăscute despre un viitor mai luminos, oprite aproape abrupt de boala care i-a pus capăt vieții. De undeva, pe la jumătatea cărții, se înfiripează ideea întoarcerii în Australia, care se tot amână ca un vis frumos, poate luna viitoare…poate la anul…poate peste două săptămâni…, dar care nu se realizează de fapt niciodată, ca multe din visurile tuturor muritorilor. Trupul ei a rămas în Franța și după 1951, când a încetat din viață.

Scriind această ultimă frază mi-am amintit de acest pasaj dintr-una din primele scrisori în care povestea cum i-a explicat Robert Pouyaud („Sfântul Francisc“) teoria lui Gleizes: „Priviți munții cu soarele pe ei! Nu suprafața lor este cea care ne umple de fior & ne umple inima cu grandoarea lor. Suprafața se schimbă – primăvara, vara, toamna, iarna vin în ordinea lor numerică – suprafața este materială, dar există ceva veșnic care rămâne. Noi suntem muritori, ne naștem, creștem, ne slăbesc puterile, murim, dar omenirea rămâne. Rhônul! Priviți cum apa curge iute. Apa aceasta pe care o vedem se duce toată drept departe, dar Rhônul nu stă niciodată. Apa este mobilă. Rhônul este imobil comme Dieu. Lumea se schimbă, lumea se învârte, toate lucrurile de pe ea mor, se schimbă, dar Dumnezeu este acolo mereu, știm că este acolo Imobil, Veșnic. Totul este construit pe Curbă, dar Dumnezeu [ca] Marele centru este imobil. Aceasta este întreaga teorie a învățăturii Domnului Gleizes, Domnișoară.“


[1] Cuvântul care în limba engleză înseamnă „pată“ (de culoare, cerneală etc) era numele de alint cu care Anne Dangar i se adresa prietenei ei de suflet, Grace Crawley.

Necazuri cu școala

Mi se întâmplă frecvent să trăiesc cu sentimentul că tot ceea ce fac la facultate, lucrul cu studenții, cursuri, laboratoare, este doar un exercițiu de inutilitate, deșertăciune a deșertăciunilor și goană după vânt.  Ceea ce mă înspăimântă este nu că așa percep eu, ci că așa s-ar putea să fie. Ceea ce îmi doresc și eu, și mulți din colegii mei, este să trezim puțin spirit de curiozitate științifică în mintea acestor tineri care sunt propriul nostru viitor. Or, apatia, sictirul, indiferența călduță cu care cei mai mulți privesc orele de suferință comună academică, te fac că realizezi că undeva, poate peste tot, ai dat greș. Și totuși încerci, faci tot ce poți sau aproape, poate altfel, poate altceva…În zadar, efectele tind către zero.  Or, în domeniul acesta al predării, pe care nimeni nu dă doi bani (toată lumea e interesată doar de cercetare și factori de impact, educația universitară e doar un moft secundar în această competiție tot mai globalizată a spiritului uman), scopul nu ar trebui să fie împroșcarea de cunoștințe în capul studentului, ci inducerea setei de cunoaștere. Cum a spus nu știu care celebritate, a învăța nu înseamnă a umple o găleată (tendința tradițională înainte de apariția internetului, cel puțin în România), ci a aprinde o flacără. E deprimant când nu poți să aprinzi flacăra, când tinerelor speranțe din bănci, pline de potențial, puțin le pasă de ce înfloresc plantele, de ce au rădăcini sau de ce au celulele mitocondrii (doar pentru asta există Google!). Sau, cum spune un personaj al lui Cehov într-un pasaj de rară simplitate și profunzime, “Să trăiești și să nu știi de ce zboară cocorii ? De ce se nasc copiii ?…De ce sunt stele pe cer ?…Ori știi de ce trăiești, ori toate pe lume sunt fleacuri…nimicuri…”

Ceea ce m-a oprit să abandonez acest exercițiu de inutilitate au fost în bună măsură cazurile rare în care vreun fost student mi-a spus că ceea ce am făcut, pentru el sau ea a avut sens. Odată m-a salutat o tânără la metrou și mi-a povestit că i-a plăcut cursul de Biologie celulară. Nici n-o recunoscusem, nu știam că mi-a fost studentă. Habar n-am de ce mi-a spus asta, poate a vrut doar să-mi facă un compliment în ideea de-a face conversație, dar pentru mine a contat, m-a făcut să sper că poate nu e întru totul un exercițiu în inutilitate. Sau M., care mi-a făcut cadou o carte frumoasă, cu o dedicație personală care mi-a gâdilat o clipă, ba nu, multă vreme, orgoliul (mulțumesc, M!): parafrazându-l pe Daniel Pennac (Necazuri cu școala), ea a scris că aș fi fost „salvator al unor studenți“. Nu cred că am fost, dar trebuie să recunosc că mi-ar plăcea să fi fost adevărat.

De fapt, am scris prostiile astea serioase de mai sus pentru că îmi căutam o introducere pentru cartea lui Pennac[1]. Frumoasă, profundă, neconvențională, se citește ușor, deși n-aș spune că e o carte facilă. Fiind încadrată la genul „roman“, e greu să știi unde se termină biografia și unde începe ficțiunea. Pentru că autorul pretinde că e o carte autobiografică. Daniel Pennacchioni era (dacă-l credem pe domnul Pennac, scriitorul) o loază fără speranță, care până la urmă ajunge profesor de franceză (în Franța), dar n-a uitat de unde a plecat și tot  salvează mici indivizi irecuperabili. El se laudă că izbutește să aprindă focul interior în ei. Trebuie să recunosc că m-a făcut invidios, dar sper că am învățat unele lucruri din cartea lui (nu e neapărat o carte de învățătură, dar am mania asta, încerc să învăț câte ceva din orice, chiar și din propriile prostii, cu atât mai mult dintr-o carte simpatică).  De la o vreme (de vreo 25 de ani), timpul meu devine tot mai subțire și mai puțin, astfel încât n-o să am timp să povestesc în detaliu despre carte, dar nu mă tot abține să dau un citat sau două, care să țină locul comentariilor mele. De pildă, acesta în care lungile fraze oscilează între perspectiva elevului oprimat de profesorime și perspectiva deprimantă a profesorului oprimat de școlărime:

Pe-atunci nu știam că și profesorilor li se întâmplă să aibă senzația aceea de durată veșnică: să tot repete la nesfârșit aceleași cursuri în fața unor clase interșanjabile, să se prăbușească sub povara zilnică a extemporalelor (nu ți-l poți închipui pe Sisif fericit cu un teanc de extemporale în brațe!), nu știam că monotonia este primul motiv pe care profesorii îl invocă atunci când se decid să renunțe la meserie, nu-mi puteam imagina că unii dintre ei suferă pur și simplu că rămân așezați acolo, în timp ce elevii trec…Nu știam că și profesorii sunt preocupați de viitor: să-mi obțin titularizarea, să-mi termin teza, să obțin un post la facultate, să-mi iau zborul spre crestele claselor pregătitoare, să optez pentru cercetare, s-o șterg în străinătate, să mă dedic creației, să-mi schimb sectorul de activitate, să-i las în sfârșit baltă pe adolescenții ăștia plin de coșuri, amorfi și vindicativi, care produc tone de hârtie, nu știam că atunci când profesorii nu se gândesc la viitorul lor este pentru că se gândesc la acela al copiilor lor, la studiile superioare ale progeniturilor…Nu știam că și mintea profesorilor e saturată de viitor. Credeam că se află acolo doar pentru a-mi interzice mie viitorul.

Sau acesta, care exprimă în bună măsură propriile-mi gânduri (mai ales cea cu ghicitul limitelor profesorului):

Da, am ținut întotdeauna mult la elevii buni.

Și i-am și deplâns. Căci își au propriile lor chinuri: să nu dezamăgească niciodată așteptările adulților, să se enerveze că nu ajung decât pe locul doi când cretinul de Cutare monopolizează primul loc, să ghicească limitele profesorului după aproximația cursului și, prin urmare, să se cam plictisească în clasă, să suporte batjocura sau invidia celor nuli, să fie acuzați că pactizează cu autoritatea, la care vin să se adauge, la fel ca pentru ceilalți, neplăcerile obișnuite ale creșterii.“

Păcat că n-am timp să povestesc aici mai multe, dar puteți să mă credeți pe cuvânt că e o carte simpatică. Deși ar fi mai bine dacă nu m-ați crede și ați încerca să verificați cu ochii voștri. N-aș spune că e tocmai un roman, cel puțin nu unul atipic; mai degrabă o culegere de întâmplări vesele și triste, amintiri, reflecții, iar orice asemănare cu realitatea probabil că nu e întâmplătoare. În orice caz, cartea lui Pennac, împănată cu ficțiuni sau întâmplări reale (orice va fi însemnând acest cuvânt), privește cu egală simpatie elevul slab (“loaza”), elevul bun (mai degrabă absent din cele mai multe pagini) și proful, ale cărui acțiuni nu sunt întotdeauna înțelese de materialul lui viu de lucru:

„-    Profii ne smintesc de cap, dom’profesor.

–  Te înșeli. Capul tău e deja amețit bine. Profesorii încearcă să ți-l dreagă.


[1] Polirom, 2008, trad. Ileana Cantuniari. Despre traducere, neavând accesul la original, nu mă pot pronunța. Prin unele zone pare o carte greu de tradus, așa că deși am fost ușor nemulțumit la unele redări ale pronumelor y și en, în cea mai mare parte mi s-a părut că traducătoarea a făcut o treabă bună, cum s-ar spune. Deși până la urmă, așa cum am învățat eu dintr-o carte, orice traducere e ca un film alb-negru, față de originalul care e ca un film în culori.

Două lumi

Cu doar două luni în urmă, unii dintre cei pe care-i cunosc găseau că posibilul sfârșit al lumii la capătul lui 2012 e un subiect decent de (scurtă) conversație. Pe Facebook circulau tot felul de găselnițe șugubețe, ironice, despre escatologia mayașă, derivată din texte și interpretări foarte obscure.  Nu aveam nicio îndoială că lumea nu se va sfârși în decembrie 2012. Și asta nu doar pentru că socot că un popor care nu a avut suficientă prevedere și pricepere ca să facă unei mâini de aventurieri hrăpăreți și brutali, nu putea să aibă mai mult succes în a citi viitorul peste câteva sute de ani.  Ci pentru un motiv mult mai simplu și totodată mai trist: pentru că sfârșitul lumii deja a început. Și am o veste proastă pentru cei care și-au băut șampania de anul nou cu bucuria gândului că au scăpat de sfârșitul lumii: lumea se sfârșea lent chiar în clipele acelea și procesul e ireversibil.

De fapt, jumătate din lumea mea a murit deja. Iar ce a mai rămas din ea moare încet, pe nebăgate în seamă, dar neîndurător, cu neputință de oprit. Bunicii mei, la care am stat în brațe, cu care am dormit, am spus și mi s-au spus povești, m-am bucurat și m-am întristat, nu mai sunt de mult. Învățătorul meu, care mi-a deschis drumul spre cărți și m-a învățat primele mistere ale numerelor, nu mai este. Școala copilăriei mele a rămas o clădire pustie, în care doar niște bătrâni mai văd poate primăvara unui sat plin de copii, de viață și râsete, nebănuind nici ei că în chiar acele clipe lumea aceea se stingea încet pentru totdeauna.  Doamna A., la care am stat în gazdă patru ani de liceu, mai traversează câteodată, fugar, amintirile. La 20 de ani de la evadarea definitivă din liceu, numai câțiva dintre foștii profesori mai combat cu noile generații. Am aflat mai deunăzi că domnul B., care mi-a fost profesor la rezidențiat, a trecut la cele veșnice de vreun an. Sunt tot mai rari în jurul meu oamenii pe care i-am cunoscut și alții le iau locul.

În primii ani ai vieții, în care privim cu ochii holbați la lume, avem impresia că e așezată pe temelii tari, care nu se vor surpa niciodată. Că lumea așa cum o vedem din brațele părinților și bunicilor, e lumea cu care vom rămâne până la capăt, dacă biruiește vreodată gândul să meargă spre vreun capăt. Dar caruselul începe să se pună în mișcare, mai întâi foarte lent, pe urmă lent, pe urmă repejor, repede, foarte repede,  amețitor, tot mai accelerat, până când…Habar n-am! Nu știu cum e când se va opri, dar presimt că nu foarte vesel. Intuiesc că spre sfârșit caruselul începe să-și încetinească iarăși rotațiile. Până atunci, am apucat deja să observ că lumea de ieri e înghițită tot mai mult de lumea de azi. Consumul de carte e tot mai înlocuit de holbatul în fața ecranelor mari, mici și mijlocii sau de cărți cu cerneală electronică (folosesc și eu una din când în când). Când aveam vreo 12 ani, oamenii încă mai trimiteau telegrame de la 30-40 de kilometri distanță, iar când eram student sunam acasă cu taxă inversă din Palatul Telefoanelor. Acum vorbim prin Skype și ne și vedem, de la mii de kilometri distanță. Ca să nu mai spun că telefonul mobil are adesea semnal chiar și pe vârful muntelui. Or, asta e cam altă lume decât cea pe care am conceput-o în anii de ucenicie.

În fiecare zi, aproape pe nebăgate de seamă, măreața lume nouă mă împinge înapoi înspre lumea din care am venit, adică spre niciunde și nicicând. Spre Neverland. Și sunt oameni care mă fac să mă simt tot mai străin în această lume a lor, în care încep să nu mă mai regăsesc (până când mă voi pierde complet și atunci cineva se va prinde că moșul ăsta are Alzheimer). Lumea de ieri, din care am venit, era plină de bube și puroi. Odată cu apusul ei lent, unele din bube au început să se vindece, altele au rămas. Însă în minunata lume nouă în care am ajuns aproape fără să vreau, unele s-au lărgit și s-au adâncit, au apărut unele noi, iar puroiul le însoțește pe toate până în profunzime. Îmi vin în minte vorbele pe care mi le-a spus odată unul din marii profesori de la Facultatea de Drept (Universitatea București). A zis cam așa (citez inexact, din memorie): „Pe vremea aia, noi credeam că omul e bun, e minunat, dar „sistemul“ [comunist] îl strică. Să cadă sistemul, gândeam noi, și atunci o să se arate omul în toată splendoarea lui. Noroc că am trăit să văd sistemul căzut, pentru că aș fi rămas prost, crezând așa. A căzut sistemul și s-a arătat omul în toată mizeria lui….“

Existau în lumea aceea veche unele valori, mărunte poate, care s-au dizolvat în noul rai capitalist (deși admit că e posibil să fi văzut eu lumea în mod selectiv, printr-un filtru la care între timp am renunțat). În lumea mea de ieri, naivă și simpluță, când te întâlneai a treia sau a cincea oară cu un om, îl salutai, cam așa era obiceiul. Acum, am ajuns să întâlnesc oameni cu care m-am văzut de 20 sau 50 de ori, să-mi doresc să-i salut (obiceiurile formate demult se dărâmă greu) și ei să se uite în altă parte. În lumea posibil imaginară în care am crescut, competența crea funcția: un om căpăta un post pentru că era competent. În lumea reală în care m-am trezit, funcția creează competențe: oameni care nu știu nimic, dar au conexiunile politice necesare, capătă funcții și deodată se comportă cu o „competență“ uluitoare, reformează sisteme, construiesc turnuri Babel și castele în Spania; fenomenul acoperă probabil cam trei sferturi din sistemul public. În lumea de ieri am văzut poate câteva cazuri de aroganță. Astăzi înfumurarea pare să fie mult mai răspândită decât atunci: am văzut o aroganță greu de înțeles pentru mintea mea umilă, deopotrivă la tinerei ce încă n-au învățat să-și șteargă bine nasul, dar și la oameni de vârsta mea ori mai mare.

În aceeași lume fictivă în care mi-am risipit eu copilăria, am fost învățat că modestia e o calitate, și că nu trebuie să te lauzi. De aceea am întotdeauna un sentiment de penibil când trebuie să-mi scriu sau să-mi actualizez CV-ul; pentru că e un instrument cu care trebuie să te lauzi, să te vinzi. Iar a vinde înseamnă a exagera calitățile produsului.  O societate care promovează lauda de sine în pofida modestiei trăiește oare în cea mai bună dintre lumile posibile? Până și la interviurile cu potențiali angajatori (a căror necesitate au generat-o CV-urile pline de exagerări și importanța noii clase de experți misterioși din grupul HR), când ești întrebat care e cel mai mare defect, nimeni nu se așteaptă să fii onest. Poți să fii, dar riscul nu merită asumat. Trebuie să răspunzi ceva în genul: „Cel mai mare defect al meu e că nu mă pot opri din muncă. Aș curăța cu limba podeaua biroului și aș dormi la locul de muncă, un sfert de oră pe noapte, ca japonezii stahanoviști, ca să pot să încep cât mai de dimineață pasiunea vieții mele: Munca (cu M mare).“ Sau: „Cel mai mare defect al meu este că sunt modest. Sunt atât de modest și de mulțumit cu ceea ce am încât o dată, șefii de la fostul loc de muncă au uitat să mă plătească și eu nici nu mi-am dat seama. Când contabilul companiei a descoperit asta, s-a înfuriat și am fost apoi certat că nu le-am atras atenția; cu ocazia asta am descoperit și eu ce se întâmplase. Tot așa, cu câțiva ani în urmă ne-au dat o primă de Crăciun și am refuzat-o pentru că știam că nu o meritasem. Asta l-a ofensat pe șeful meu, dar a existat și o latură pozitivă: a învățat să mă respecte și de atunci încolo nu s-a mai pus problema să primesc prime sau alte avantaje materiale de la locul de muncă. Vedeți, mie îmi place să mă bucur de dimensiunea spirituală a muncii“.

În lumea mea de ieri, interesul și dreptatea nu se confundau. Puteai să ai un anumit interes, dar să n-ai dreptate. În lumea în care m-am trezit acum, cele două se confundă: ca să parafrazez un logion nou-testamental, unde este interesul vostru, acolo va fi și dreptatea voastră. De la vlădică la opincă, toată lumea vorbește cu patimă despre adevăr și dreptate, dar conținutul acestor frumoase palavre se reduce doar la prozaicele interese ale retorilor. Sloganul partidului este adevăr absolut pentru zvonacii și răspândacii lui. Conu Leonida și coana Efimița au și ei dreptatea lor: „fieștecare cetățean [să] ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate…. Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.” Întâmplarea a făcut să stau de vorbă cu tot felul de farmaciști, toți însetați de dreptate. Cei care aveau farmacii îmi arătau cu bune argumente că e bine să fie un număr mărginit de farmacii în fiecare oraș; cei care n-aveau farmacii, cu tot la fel de bune argumente îmi arătau că e numai drept să aibă și ei o șansă și că n-ar trebui limitat numărul lor într-o urbe. Iar în toate discuțiile publice, toți pretindeau că interesul lor nu este decât să-l slujească pe pacient. Acuma, eu nu zic că nu mai sunt și slujitori ai pacientului printre farmaciști. Dar ca să spui că totul e doar expresia vocației de apostolat care te mână în luptă, parcă prea seamănă a gogoși de tufă. Ca să separi dreptatea de propriul interes, ar trebui să te retragi ca Montesquieu într-o Persie imaginară și să-ți scrii impresiile în scrisori persane. Ceea ce prea puțini sunt dispuși să facă.

Aș putea continua, dar n-are niciun rost. Ce am scris mai sus e doar o meditație tristă la ceea ce ni se întâmplă cel puțin de câteva mii de ani. Și simt nevoia să fac o clarificare. Când vorbesc despre lumea morală de ieri și de azi, nu o fac ca să argumentez superioritatea axiologică a unei asupra alteia. Nu doresc să idealizez trecutul. Ci vreau să spun că a existat o percepție idealizată, naivă, care era doar în mintea mea și probabil a altora ca mine, care și-au deschis sufletul spre lume cu speranță și naivitate. O experiență de ucenicie care îi marchează pe mulți până când se trezesc (Isabel Allende spunea, cred, vorbind despre aceste gen de iluzii, că a descoperit târziu că lumea e violentă și prădalnică).  Am afirmat deja că vechea (mea) lume avea bube și puroi. Dar dacă mi s-a părut că unele lucruri erau mai bune, probabil că asta a fost doar consecința imaturității și inexperienței inerente acesteia. Ca să folosesc un exemplu din manualele elementare de logică, probabil că am crezut că toate lebedele sunt albe, pentru că nu văzusem încă una neagră, dar lebăda cea șoadă probabil că fusese tot timpul acolo.

În orice caz, din fericire nu toată lumea cea nouă este așa de gheboșată moral. Mai există mână de oameni care mă împiedică să devin mizantrop. Sunt cei puțini despre care apuc uneori să scriu sub titlul “Trestii gânditoare“. Sper să fie mult mai mulți decât apucă ochii mei să vadă. Și sper să apuc curând să mai scriu despre unii dintre ei.

Despre aroganță și rapacitate – povești din Evul Mediu cu Alison Weir (III)

Pe 9 martie 1325, Isabella se îmbarca pe vasul care urma să o ducă spre Franța. Edward al II-lea avea să spună mai târziu că la plecare „nimănui nu i s-a părut că ar fi fost ofensată“ în vreun fel, că regina s-a purtat foarte frumos cu Despenser în ceasul despărțirii și că între cei doi soți s-au schimbat „priviri și cuvinte plăcute“, iar ea i-ar fi declarat o mare prietenie. Nu putem ști dacă scrisoarea lui Edward relatează faptele în mod obiectiv sau este doar PR; dacă cele spuse sunt adevărate, ea demonstrează că fiica lui Philip al IV-lea știa să joace bine teatru ca să-și poată recăpăta libertatea. Pentru că odată ajunsă în Franța, Isabella s-a simțit în sfârșit liberă. Iar gustul acestei libertăți i-a plăcut atât de mult, încât după ce s-a văzut alături de prințul Edward, fiul ei, a refuzat să se mai întoarcă în Anglia. A urmat un lung șir de scrisori în care regele, ca soț și stăpân, încerca tot mai insistent să o facă pe regină să se întoarcă de îndată la curtea engleză, iar ea refuza pe motiv că viața îi era pusă în pericol din cauza lui Hugh le Despenser.

Prima solicitare a lui Edward, formulată în termeni neîndoielnici, a venit odată cu sosirea prințului în Franța și după Vita Edwardi Secundi porunca de întoarcere a fost rostită chiar în prezența lui Carol al IV-lea. „Când porunca acesta a fost pusă înaintea Regelui Franței și a Reginei, ea a răspuns: «Eu simt că o căsătorie este unirea laolaltă a unui bărbat și a unei femei, păstrând obiceiurile vieții nedespărțite [maintaining the undivided habit of life] și cineva s-a interpus între soțul meu și mine însămi, încercând să rupă această legătură. Făgăduiesc solemn că nu mă voi întoarce până când acest intrus este îndepărtat, ci lepădând veșmântul căsătoriei mele, voi lua hainele văduviei și jalei până când voi fi răzbunată pe acest Fariseu.»“[1] După această declarație Isabella se îmbracă doar în haine simple de doliu, „ca o doamnă tristă care și-a pierdut domnul“, cum se exprimă un cronicar. Weir presupune că departe de a-i ascunde frumusețea, veștmintele de doliu i-o puneau în evidență și erau determinate să atragă simpatia lumii.

La scurt timp, regele primește o scrisoare de la Isabella, în care îl informează că nici ea, nici fiul ei nu se vor întoarce la curtea engleză până când sunt izgoniți Despenser-ii de acolo, pentru că „era intenția lor să o facă să fie condamnată la moarte dacă se întorcea în Anglia“. Într-o altă misivă, regala consoartă lasă să se întrevadă intenția de veni cu oaste și război ca să-l certe pe Hugh Despenser. În noiembrie, regele informează Parlamentul de atitudinea ostilă a reginei, cu scopul de a o readuce „pe calea unității prin mustrarea voastră chibzuită și blândă“. Scandalul se amplifică și începe tot mai mult să semene a poveste de Cancan. După ce a incitat Parlamentul să o mustre cu blândețe pe soția influențată de alții pe căi greșite, Edward își convinge episcopii să o dojenească părintește. Scrisorile sunt admirabile și merită citite, dar timpul nu-mi permite să le reproduc aici. Dar iată introducerea unei scrisori de la Edward însuși, datată 1 decembrie: “Lady, oftentimes we have sent to you, both before and after the homage, of our great desire to have you with us, and of our great grief of heart at your long absence; and, as we understand that you do us great mischief by this, we will that you come to us with all speed and without further excuses…” (Doamnă, adesea noi ți-am trimis, atât înainte cât și după omagiu, marea noastră dorință de a te avea cu noi, și marea noastră întristare a inimii din pricina îndelungatei tale absențe; și, cum înțelegem că ne faci o mare vătămare prin aceasta, voim să vii la noi cu toată iuțeala și fără alte scuze…).

Cancelaria curții engleze scria frenetic în acea perioadă. I se trimit scrisori și lui Carol al IV-lea și prințului Edward, în acestea din urmă – încărcate de o notă dureroasă – tatăl mustrându-și fiul că nu-i dă ascultarea pe care i-o datorează pentru a se întoarce grabnic în Anglia. În aceeași lună decembrie (1325), pe când regele Edward scrie epistole disperate pe toate fronturile, Isabella face cunoștință cu Roger Mortimer, nobil englez închis sub regimul despotic al lui Edward și Despenser, evadat din Turnul Londrei și refugiat în Franța. După ce s-au cunoscut la Paris, cei doi „au fost atrași unul spre celălalt și au plonjat într-o afacere adulteră care disprețuia orice convenție a statului și Bisericii medievale și în cele din urmă a cauzat un scandal de proporții epice“. Bulgărele de zăpadă începe să se rostogolească, încet-încet ia naștere planul unei invazii. În vară, regele Edward care a înțeles că nu mai există nicio șansă de întoarcere a Isabellei, contempla anularea mariajului, dar ca să nu admită umilința faptului de a fi fost părăsit de nevastă, împreună cu consilierii săi declară oficial că Isabella este menținută împotriva voinței ei în Franța de către Carol al IV-lea. Și ca să preîntâmpine posibila invazie, declară război Franței. În acest timp, în Anglia Dispenser-ii sunt „mai nepopulari ca niciodată“, dar asta nu-l împiedică pe Edward să-i acorde noi favoruri protejatului său. Pe 22 septembrie 1326 mica armată adunată de Mortimer și Isabella, împreună cu aliatul lor, Sir John of Hainault, formată în principal din mercenari, pornește pe Marea Nordului din Dordrecht, „după ce s-au încredințat pe ei înșiși Domnului nostru“. Nu erau mai mult de 2800 de oameni, iar după unii cronicari, doar câteva sute. În Anglia sunt primiți cu brațele deschise cam de tot norodul, ceea ce lasă o impresie despre cât de bine o duceau sub cârmuirea lui Edward și a favoriților lui (norodul făcea pe atunci ce face și acum: spera că o va duce mai bine cu stăpâni noi). În cele trei zile de la debarcarea invadatorilor numai 55 de oameni se raliază regelui în Norfolk. Regina străbate țara aproape într-un triumf, fără niciun fel de rezistență.

Când Edward află despre invazie încearcă să ia măsuri, solicită ajutor disperat de la Papă și regele Franței, face un apel către londonezi să i se împotrivească reginei. Dintre londonezi, numai 4 (patru!) răspund solicitării regelui. La Oxford sunt primiți cu prietenie, iar episcopul Orleton ține o predică „incendiară în prezența Reginei, a Prințului și a lui Mortimer, luându-și textul din Geneza: «Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei: ea îți va zdrobi capul.»“ Episodul ilustrează (ca alte câteva întâmplări din cartea doamnei Weir) cum se poate crea un mariaj potrivit între politică și religie, Scripturile iudeo-creștine oferind întotdeauna predicatorilor texte potrivite spre a fi speculate în acord cu ideologia stăpânitorilor vremelnici. Episcopul a explicat că „textul nu se referea la Rege ci la Despenser, acel șarpe din Eden și la «sămânța primului tiran, Satan, care urma să fie zdrobit de Doamna Isabella și de fiul ei, Prințul», care veniseră să pună capăt unei cârmuiri nedrepte.“ În a doua zi de octombrie (la mai puțin de două săptămâni de la „invazie“), regele Edward o șterge din Londra cu o mică suită incluzând, bineînțeles, Despenser-ii. Ajuns la Gloucester, după câteva zile, poruncește arestarea contelui de Leicester, dar află cu spaimă că acesta, conții, baronii, cavalerii și toți nobilii mari, mici și mijlocii, precum și majoritatea bărbaților respectabili îngroșau rândurile reginei, a cărei oaste creștea în fiecare zi.

Despenserii sunt prinșii pe rând, mai întâi tatăl și ulterior fiul (cel din urmă împreună cu Regele), judecați și executați. Barbaria execuției lui Hugh, după ce fusese umilit și târât pe ulițe printre gloata care ajunsese să îl urască, întrece cu mult celelalte întâmplări cumplite din carte și se pare că Isabella s-a implicat personal de ea, introducând unele elemente de o originalitate sinistră. Regele, capturat în condiții obscure este pus sub pază în castelul Monmouth. Alți acoliți ai fostului guvern sfârșesc prin execuții sumare fără un proces judiciar, practic primele acte de tiranie ale lui Mortimer. „Așa s-a sfârșit această îndrăzneață și nobilă aventură și Regina Isabella și-a recucerit întreaga împărăție și și-a nimicit vrăjmașii, de care întreaga țară s-a bucurat laolaltă.“ (Unul din defectele doamnei Weir este că din când în când trântește citate din cronicarii medievali, fără să le precizeze și autorul).

Soarta lui Edward al II-lea a fost tristă după capturarea sa. Cu voința marii și micii nobilimi, a înaltului cler și a norodului, regele este demis în favoarea fiului său. Încercările lui de a o convinge pe Isabella să reia mariajul sunt refuzate diplomatic de regină, care se consola cu Mortimer. Iar în cele din urmă, după o evadare de scurtă durată și re-capturare, regele a fost asasinat. Unii cronicari, scriind relativ târziu (față de câțiva contemporani cu evenimentul), au acuzat-o pe Isabella că ar fi fost instigatoarea asasinatului. Alison Weir argumentează relativ credibil că regina n-a știut și că mai probabil a fost mâna lui Mortimer care dorea să doarmă liniștit. Dar Weir împinge lucrurile în zona romanului istoric, susținând cu unele argumente istorice (în principal o scrisoare a unui preot genovez, Fieschi, adresată prințului Edward al III-lea) că regele n-ar fi fost ucis, ci și-ar fi schimbat hainele cu un slujitor al lui care îl păzea, cu puțin timp înainte de tentativa de asasinat; gardianul ar fi fost ucis și apoi înmormântat cu pompă în locul regelui, pe când acesta ar fi șters-o fugar prin Europa, unde s-ar fi călugărit. Destul de puțini sunt dispuși să înghită această variantă care nu este imposibilă, dar pare puțin probabilă. Autoarea are însă bunul-simț de a recunoaște că argumentația e speculativă și că ar fi posibil ca regele să fi fost asasinat, însă demontează pe bună dreptate miturile horror legate de modalitatea de asasinare, transmise cu multă convingere de unii cronicari târzii.

Now, Mortimer, Begins Our Tragedy“ (Acum, Mortimer, începe tragedia noastră). Este titlul unui capitol împrumutat dintr-un vers din piesa lui Christopher Marlow, Edward al II-lea. Cu el, povestea ajunge în a treia spirală a aroganței și rapacității. Pentru că istoria pare condamnată să se repete: Isabella (în calitate de regentă a tânărului Edward al III-lea) exercită acum puterea cârmuirii, iar Mortimer este favoritul tot mai nesuferit în ochii poporului, în primul rând prin aroganță și în al doilea rând, prin rapacitate. Iar Mortimer face exact ce făcuseră înaintea sa Gavestone și Despenser: „A început să se poarte ca un rege, comportându-se atât de trufaș, se spunea, încât era minune mare să-l privești.“ „[…] «Onora  pe cine îi plăcea, îl lăsa pe Rege să stea în picioare în prezența lui și era obișnuit să umble în chip arogant pe lângă el», refuzând să-i cedeze întâietatea; insista să împartă platoul lui Edward [al III-lea] și caleașca regală și era însoțit de o suită mai mare decât cea a Regelui…Insista ca toată lumea să i se adreseze cu «my lord Earl of March» [aprox. Domnul meu, Contele de March, fiind înnobilat cu titlul de earl de Isabella la scurt timp după preluarea puterii – RA].“ Această aroganță nu îi atrăgea nici simpatia nobililor și nici pe cea a norodului; ca să nu mai spunem că tânărul rege  pe măsură ce se maturiza și se apropia de vârsta de 18 ani, suporta tot mai greu tupeul concubinului regal.

Tânărul prinț avea un bun prieten, cu un nume cu rezonanțe shakespeariene – Montagu (William de Montagu) –, cu vreo 11 ani mai în vârstă, care nu s-ar zice că-l adora pe Mortimer. Așa încât, când Edward i-a spus că s-a cam plictisit de concubinul mamei sale, Montagu nu l-a mustrat părintește, ci a conceput un plan ingenios, bazat pe un coridor secret în castelul Nottingham, unde se cazaseră cu toți (Mortimer, Isabella și tânărul Edward) în septembrie 1330. Pentru temerara acțiune, Montagu a avut grijă să recruteze cel puțin 12 tineri curteni curajoși. Secvența e demnă de un roman istoric, deși nu pare să implice ficțiune. Mortimer e informat de spionii lui că prințul pune ceva la cale și spumegând de mânie („mânios ca un diavol“, citează Weir un cronicar, ca în multe alte dăți fără să îl identifice) îi supune unui interogatoriu pe Edward, Montagu și alți opt curteni din anturajul prințului. Ei se dezvinovățesc cu inteligență și curaj. În lipsă de alte dovezi (și probabil neștiind cum să abordeze problema frontal), Mortimer e nevoit să îi lase în libertate. Imediat Montagu îi spune lui Edward „că era mai bine ca să mănânce ei câinele, decât să îi mănânce câinele pe ei“. Conflictul era aproape deschis. În 19 octombrie 1330, la miezul nopții, printr-o acțiune care pare desprinsă din romanele lui Alexandre Dumas (sau din filmele americane), garda prințului pătrunde în apartamentul lui Mortimer, care tocmai isprăvea o ședință cu câțiva apropiați în care hotărâseră arestarea lui Montagu și a acoliților lui. Numai că tinerii au mâncat câinele înainte să apuce el să-i devoreze. Rugămințile pasionate ale Isabellei adresate fiului ei să se milostivească de Mortimer au rămas zadarnice. „Regele nebuniei“, cum l-ar fi numit propriul lui fiu, a fost judecat și condamnat, iar pentru asemenea cazuri nobila justiție engleză nu cunoștea circumstanțe atenuante. Soarta de la urmă a lui Mortimer n-a fost mai fericită decât a lui Gavestone sau Despenser.

A doua zi, Regele a proclamat oficial că a prelua cârmuirea regatului, o cârmuire care avea să fie dintre cele mai lungi și pașnice în istoria Angliei. Edward a avut grijă ca tot dezastrul politic cauzat de guvernarea precedentă să fie pus în seama lui Mortimer, iar Isabellei i-a creat mai degrabă o imagine de victimă a tiranului. „Doamna Regina Mamă“ și „Doamna noastră Regina Isabella“ avea să ducă o existență discretă și tihnită, însă sub supravegherea atentă a noului rege. După vârsta de 60 de ani, Isabella a devenit tot mai preocupată de propria ei vremelnicie și de dorința de a repara trecutul imperfect, prin opere de binefacere și prin îmbrăcarea hainei Ordinului Terțiar al Sfântului Francisc.

„Istoria a fost lipsită de amabilitate cu Isabella. Veacuri de-a rândul a fost condamnată, de cele mai multe ori de istorici bărbați, pentru adulterul ei, violarea convențiilor maritale, cruzimea ei, cârmuirea ei și conivența la un asasinat care probabil n-a avut loc niciodată. Ea este femeia fatală a monarhiei Engleze.“ Importanța Isabellei pentru viitorul Angliei a fost mai mare decât s-ar părea la prima vedere, acțiunile ei stând la originile războiului de 100 de ani cu Franța. Iar actuala regină a Angliei este deopotrivă urmașa Isabellei și a lui Mortimer, chiar dacă pe linii diferite (și nu dintr-un urmaș comun al celor doi). Dincolo de povestea tristă a Isabellei însă, ceea ce m-a marcat cel mai mult în această carte de istorii nu atât vesele, cât triste, a fost neputința oamenilor de a învăța ceva din trecutul altora. Rapacitatea și aroganța erau transmise ca într-o lampadoforie de la un favorit regal la următorul. Singurul care pare să fi învățat bine lecțiile trecutului a fost Edward al III-lea. Probabil nu a regretat că le-a învățat, dar a plătit pentru ele cu propria copilărie.


[1] Alison Weir adaugă după această propoziție un comentariu cel puțin superficial: „Acest ultim cuvânt înseamnă un oponent al lui Hristos, sau unul care desparte.“ Pare mai probabil că sensul era de ipocrit. Este ciudată referirea la “unul care desparte”, pentru că utilizându-l, autoarea pare să facă aluzie la sensul etimologic al cuvântului, care însă nu era de „unul care desparte“, ci „despărțit, separat“, aluzie la secta iudaică intertestamentală care se separa de restul omenirii „păcătoase“.

Literele

Când eram mic, una din marile pedepse cu care școala mă certa era să scriu compuneri; preferam să fac 30 de exerciții la matematică. Temele erau adesea stupizele spre stupide: vara, iarna sau cum mi-am petrecut vacanța. Astea erau însă teme normale față de așteptările pe care le are școala de acum de la copiii noștri. Mai pe toamnă, Beatrice a avut următoarea temă, conform instrucțiunilor din manual: „Scrie la computer o compunere despre niște litere care prind viață. Poți folosi ilustrații cu litere animate ca cele de mai jos.” [Literele animate erau de fapt niște litere multicolore, pentru că eu n-am văzut încă litere care să țopăie pe hârtia tipărită].

Cred că dacă aș fi primit această temă cu 30 de ani în urmă fugeam de la școală. Dar Beatrice s-a descurcat mult mai bine. A scris ceea ce urmează cam într-o oră. De fapt, ea a dictat și eu am scris. Din păcate, WordPress nu m-a lăsat că păstrez formatul, așa că deși literele au fost colorate, le-am lăsat aici în alb și negru. Eu am apreciat mai ales fraza „Apoi iau pământ de la planta din ghiveci și murdăresc ghiozdanul ca să se vadă că fusese în parc și pun în ghiozdan lopata și găleata de nisip.” Și mai ales: „Literele mai fac câteva stricăciuni…

Literele

 

Noaptea o carte de povești cade din raft. Deodată literele prind viață. Ele încep să vorbească:

–       Astăzi Mihai nu a citit din carte, deși doamna învățătoare îi spusese să citească. El s-a dus la joacă, spune A.

–       Da, și nu și-a ajutat mama la treburi, grăiește și C.

–       A uitat și să-și facă ghiozdanul pentru mâine, iar mama lui va fi plecată la serviciu, se bagă în vorbă Z.

–       Doamna învățătoare îl va certa, comentează S.

–       Nu avem ce să-i facem, răspunde B.

–       Da, va avea „insuficient“. Pentru că ieri și-a uitat caietul deschis, am văzut că nu și-a făcut temele, adaugă și F.

–       Hai să îi dăm o lecție, strigă toate literele în cor.

Ele scot caietul copilului din ghiozdan și luându-i stiloul din penarul care era deschis, șterg cu picul restul temelor pe care le făcuse bine și le scriu greșite, iar pe unele le lasă incomplete. Apoi, îi iau pachețelul cu mâncare pe care mama i l-a pregătit de aseară și îi golesc sticla cu apă pe jos. Apoi, de parcă nu este de ajuns, îi iau carnetul de corespondență și scriu că băiatul nu a fost la ore, ci s-a dus în parc. Apoi iau pământ de la planta din ghiveci și murdăresc ghiozdanul ca să se vadă că fusese în parc și pun în ghiozdan lopata și găleata de nisip. După aceea, încep să se gândească dacă operațiunea va funcționa.

–       Sigur că da, zice I.

–       N-are de ce să nu reacționeze, sare și J.

–       Totuși, poate că se va face și mai rău, își dă cu părerea D.

–       Eu nu cred, se amestecă în discuție Ț. Oricum, mama lui se va supăra pe el.

–       Poate că nu-l va mai lăsa să se uite la televizor, rosti Ș.

–       Da, iar doamna învățătoare îi va scădea calificativul la purtare, adăugă P.

–       Suntem sigure că nu se va face mai rău, răspund într-un glas M și N.

–       Așa e, aveți dreptate, spune R.

Literele mai fac câteva stricăciuni, apoi vorbesc toată noaptea despre poveștile din care fac parte. Spre ziuă, literele se ascund înapoi în carte.

Peste o săptămână, literele vorbeau despre cât de bun se făcuse Mihai.

Senzaţional! UEFISCDI a finalizat “licitaţia privind Servicii de acces la Resurse de Informare Stiintifica in format electronic”

Scriu pe fugă cu bucurie şi revoltă. După ce accesul cercetătorilor din universităţile româneşti a fost tăiat de prin primăvară cel puţin la o parte din resurse, şi de prin vară la toate resursele de literatură ştiinţifică (NB! e vorba doar de literatură, infrastructura e oricum în multe locuri jalnică, iar ca să cumperi un reactiv îţi trebuie multă răbdare şi nervi, chiar şi dacă ai resursele financiare), în luna august UEFISCDI a iniţiat procedura de licitaţie pentru a redeschide robinetul cu informaţii. Mai zilele trecute am fost informaţi cu multă emfază că eroicele lupte de achiziţie s-au finalizat cu succese nesperate: idiotul cercetător român, din pricina căruia ţărişoara noastră scumpă nu izbuteşte să capete vreun loc pe lista cu primele 500 de universităţi din lume, are acces la unele publicaţii ştiinţifice. Mai multe loturi nu au fost ofertate sau ofertele au fost necorespunzătoare, dar ce mai contează, important e că nu murim de foame (intelectuală) şi putem afla şi noi ce se petrece în lumea reală a ştiinţei.

Dar cum tot ce e mult strică şi trebuie să evităm excesul de sare, zahăr şi literatură ştiinţifică, robinetul va sta deschis doar până în luna ianuarie 2013. Când probabil (dacă trecutul recent ne luminează viitorul) urmează să aşteptăm până undeva spre luna iunie ca să se iniţieze licitaţia (mai ales că o să avem guvern nou, nu ştim cât de nou), şi până prin luna septembrie sau octombrie ca să se finalizeze. Apoi iarăşi vom anunţa cu mult tam-tam o nouă licitaţie care să ne alimenteze curiozitatea ştiinţifică vreun trimestru. Pentru că se ştie, curiozitatea e un mare defect, de care e bine să te fereşti cum poţi mai bine. Până atunci să ne trâmbiţăm actualul succes, ca şi găinuşa din povestea lui Creangă, care găsise o mărgică şi era tare mândră de această achiziţie.

PS. Nu vreau să fiu mai cârcotaş decât trebuie şi să nu apreciez ceea ce avem, e mult mai bine astăzi decât luna trecută. Dar m-aş fi bucurat să ne anunţe cineva că s-a iniţiat deja procedura de achiziţie pentru perioada de după ianuarie 2013. Chiar dacă s-ar iniţia astăzi, în 2012 în februarie ar trebui să stăm din nou pe întuneric, presupunând că procesul se derulează cu aceeaşi viteză.

Despre aroganță și rapacitate – povești din Evul Mediu cu Alison Weir (II)

După ce tânărul Hugh Despenser (scris uneori Hugh le Despenser, indicând originea lui franceză) a intrat în grațiile lui Edward al II-lea, acesta devenise „ochiul drept al Regelui Angliei și principalul lui consilier împotriva nobililor și baronilor, dar un spin în ochi pentru restul regatului. Orice dorință a lui devenea poruncă regală…Câștigase atât de multă influență asupra Regelui și astfel îi modelase opiniile încât nu se făcea nimic fără el și totul se făcea de către el. Regele îi acorda mai multă atenție decât oricui altcuiva….Sir Hugh și tatăl său vroiau să câștige supremația asupra tuturor cavalerilor și baronilor Angliei“, scrie Weir citând din cronicile medievale. În calitate de șambelan, tânărul Despenser controla cine putea avea acces la rege și cine nu, și curând a învățat să exploateze situația în favoarea sa, pretinzând și obținând șpăgi care și pe unii politicieni români i-ar face să pălească de invidie. Și habar n-am dacă e vreo lege psihologică, dar cu cât avea mai mult, se pare că își dorea încă și mai mult.

Tată și fiu, deopotrivă au profitat de relația lor apropiată cu regele și de abilitatea de a-l manipula, încât au căpătat o putere rar întâlnită la alți curteni în acea perioadă istorică. „Angajau și concediau oficialii curții după cum le plăcea, iar rapacitatea lor a devenit curând legendară. Cum le displăcea un om sau avea în proprietate vreun lucru pe care ei îl pofteau, cum se putea trezi în temniță sau deposedat“, scrie autoarea.

Deși Weir sugerează într-un loc că spre deosebire de Gavestone, Hugh le Despenser avea mult mai mult simț politic, istoria confirmă – ca de obicei – că oamenii n-au învățat nimic din istorie (aș vrea să atribui acest citat, dar am prea mulți candidați care îi revendică paternitatea). Aroganța și mai ales rapacitatea noului favorit au condus la repetarea vechilor scenarii, pentru că (de la Eclesiastul citire) nu este nimic nou sub soare: după ce Despenser a luat cu japca ținutul Gower (un fel de marchizat), „profund mișcați de abuzul [lui], baronii au hotărât unanim că [acesta] trebuie urmărit și nimicit complet.“ Era din nou o luptă între favoritul regal și lezata nobilime de viță veche a Engliterei. La începutul anului 1321 se declanșase un nou război civil. Spre sfârșitul verii, răzvrătiții îi acuză oficial pe cei doi Despensers (tatăl și fiul), în unsprezece puncte, „de uzurparea autorității regale, incitarea la război civil, pervertirea justiției, alungarea magnaților din prezența Regelui, comiterea de acte de violență și de fraudă și [puțină demagogie dă bine în orice sistem politic, RA] de înstrăinarea Regelui de poporul său. Dacă Edward nu îi exila pe favoriți, avertizau ei, atunci ei aveau să renunțe la omagiul lor și să pună pe un altul în locul lui.“

Edward nu s-a grăbit să cedeze, pentru că făcuse asta pe vremea lui Gavestone și pe urmă i-a părut rău, iar acum era hotărât să le demonstreze răzvrătiților cine e șeful. Situația nu era însă prea roz pentru monarh, iar câțiva dintre puțini magnați care-i mai rămăseseră loiali au convins-o pe Isabella, care căpătase reputația unei politiciene înțelepte și făcătoare de pace, să intervină la rege. Îngenunchind în fața lui, ea l-a rugat ca „de dragul poporului“ să-i exileze pe cei doi Despenser. Intervenția nobilei femei i-a permis acestuia să iasă basma curată din povestea asta, nu ca un învins, ci ca un milostiv stăpân care s-a îndurat de popor la rugămintea prea-plecată a înțeleptei prime doamne. Așa că favoriții au fost exilați, iar răzvrătiților nobili li s-au emis hârtii de iertare. Cu coada între picioare, bătrânul Despenser  s-a refugiat la Bordeaux, iar tânărul Hugh s-a făcut pirat pe Canalul Englez, atacând corăbii comerciale și prădând la drumul mare.

Însă istoria s-a repetat ca și în cazul lui Gavestone: Edward n-a suportat să stea despărțit de Hugh, dovezile circumstanțiale indicând și în acest caz spre o relație homoerotică. Scriitoarea îl citează pe Froissart care afirma sec că Despenser „era sodomit, chiar, s-a spus, cu Regele“, după care temperează acest citat menționând că există „puține alte dovezi directe că relația lui Edward cu Hugh era de natură homosexuală. Totuși, dovezile circumstanțiale fac probabil acest lucru. Altminteri, Despenser cu greu ar fi putut exercita o asemenea influență electrizantă asupra lui Edward. Iar în 1931, Pembroke avea să-l avertizeze pe Rege că «piere pe stânci cel ce iubește pe altul mai mult decât pe sine.» Nu se referea cu siguranță la dragostea lui Edward pentru Isabella.“

De cum a fost despărțit de favoriții săi, Edward a început să-și facă planuri de răzbunare. La începutul lui octombrie (același an, 1321, adică la nici două luni de la exilarea Despenser-ilor), regele avea a doua întâlnire clandestină cu Hugh, iar peste câteva zile poruncea adunarea generală a tuturor bărbaților cu vârste între 16 și 60 de ani. Asta i-a permis ca în curând să simtă că deține controlul, iar la 1 decembrie l-a convins pe arhiepiscopul Reynolds să anuleze sentința de exilare a celor doi Despenser pe motiv că episcopii nu o susținuseră în unanimitate. Peste o săptămână favoriții erau rechemați în baza decretului episcopal de anulare a celui precedent. Aceștia s-au întors pe furiș în ianuarie, iar în februarie regele a oficializat întoarcerea. Între timp, forțele regale cam luaseră în stăpânire întreaga țară. Lancaster, liderul opoziției nobiliare (și unchi al Isabellei) a fost arestat, încătușat, judecat în fața unei instanțe formate din rege și câțiva nobili, printre care și bătrânul Despenser și condamnat la moarte ca trădător, după ce nu i se îngăduise să vorbească în apărare. Era o poliță pentru procesul lui Gavestone, la care Lancaster nu îi îngăduise acest drept. Nu aș vrea să descriu barbaria pedepsei care îl păștea pe un trădător, dar ținând cont de originea lui nobiliară, Lancaster a fost doar decapitat, ceea ce era realmente o îndulcire a pedepsei.

Edward era acum stăpân în Anglia și a început o persecuție fără precedent a tuturor celor care în trecut îndrăzniseră să-i stea împotrivă, spre oroarea supușilor săi, inclusiv a cronicarilor vremii. Autorul biografiei Vita Edwardi Secundi, citat de Weir: „Să vezi bărbați, până atât de curând înveșmântați în purpură și in subțire, legați acum în zdrențe, încătușați și întemnițați în lanțuri. Asprimea Regelui a crescut atât de mult că nimeni, oricât de mare sau înțelept, nu îndrăznește să-i încalce voia. Nobilii regatului sunt terifiați de amenințări și pedepse. Voința regelui are joc liber. Astfel, astăzi puterea cucerește rațiunea, căci orișice îi face plăcere regelui, chiar dacă e lipsit de rațiune, are forța legii.“ Papa a intervenit să-l convingă pe Edward să renunțe la această politică a terorii, dar el nu s-a lăsat înduplecat.

În acest climat nu foarte prietenos, Isabella intervine la Rege în favoarea unuia dintre rebeli, Lordul Knovill, a cărui soție se adresase reginei în acest sens. Isabella a reușit în demersul ei, dar Despenser n-a fost deloc încântat și „«când a văzut neplăcerea Reginei», el a continuat în mod deliberat să-l încurajeze pe Rege în represaliile sale sângeroase.“

„De acum încolo, «Regele Edward al II-lea și-a cârmuit cu adevărat țara cu o mare cruzime și nedreptate, după sfatul lui Sir Hugh le Despenser.»…Edward a început să reverse asupra tânărului Hugh multe donații mari și majoritatea onorurilor și pământurilor confiscate de la răzvrătiți….După aceea, Tânărul Despenser urma să-și însușească tot ceea putea să pună mâna, exploatând generozitatea Regelui, intimidând oamenii să-i vândă proprietăți la prețuri foarte mult reduse și storcând bani lichizi de la victimele sale prin violență, tactici de intimidare, fraudă fățișă și manipularea vicleană a mașinăriei legilor. Prin asemenea metode nescrupuloase a acumulat o vastă proprietate imobiliară și o avere uriașă care rivaliza chiar cu cea a răposatului Conte (Earl) de Lancaster. Toate acestea au fost făcute cu deplina cooperare și binecuvântare a Regelui și n-ar fi o prea mare exagerare să spunem că între ei, Edward și Despenser au supus țara unei domnii a terorii. Pe măsură ce Hugh devenea tot mai rapace și mai opresiv, aroganța lui devenea tot mai insuportabilă. Era mult mai inteligent și mult mai depravat decât Piers Gaveston.”

În materie de brutalitate, Hugh Despenser nu făcea discriminare pe criterii sexuale, setea lui de înavuțire și răzbunare lăsând victime printre multe femei, în general din fosta tabără a răzvrătiților. „Chiar a pus ca o altă văduvă, Lady Baret, să fie torturată în așa fel încât cele patru membre i-au fost frânte și celelalte vătămări erau atât de înspăimântătoare încât a înnebunit….Oamenii bombăneau că un rege era îndeajuns de rău, dar trei erau de nesuportat. Rezultatul fatal al ascendenței tiranice a Despenser-ilor a fost o erodare treptată a simpatiei pentru rege, care n-a făcut aproape nimic să le oprească excesele și împotriva dorințelor căruia nimeni nu îndrăznea să stea împotrivă.“

Un singur obstacol mai rămânea în calea completei dominații politice a celor doi Despenser: Isabella. Și cei doi au făcut un calcul greșit crezând că o vor putea neutraliza. În acest scop au început să o supună pe regină la tot mai multe umilințe. Mai întâi Hugh Despenser nu i-a mai plătit renta anuală pe care ar fi trebuit să o primească pentru o fermă din Bristol, apoi alte rente. Două castele care îi aparțineau reginei nu i-au mai fost returnate. Cu prima ocazie în care a intervenit o anumită tensiune în interiorul cuplului regal, Despenser a făcut tot ce a putut să o accentueze, Weir citându-l pe Jean Froissart conform căruia Despenser „a provocat cu premeditare o asemenea discordie între [ei] încât, multă vreme, Regele nu rămânea în compania reginei, nici măcar nu o vedea vreun pic.“ Apoi relațiile cu Franța (aflată atunci sub cârmuirea lui Carol al IV-lea, fratele Isabellei) au devenit tot mai ostile, iar Despenser a profitat de ocazie ca să o trateze pe Isabella (fostă prințesă franceză) ca pe un inamic al statului. I-au fost sechestrate proprietățile, lipsind-o de veniturile pe care le culesese în mod constant până atunci, iar la scurt timp alocațiile financiare pentru cheltuielile ei i-au fost reduse de Edward de la 11.000 de mărci pe an la numai 1000. Se pare că Despenser era principalul consilier în aceste măsuri profund umilitoare pentru Isabella, care era astfel tratată aproape ca un cetățean de rând de origine franceză și dușman al coroanei engleze.

Dar umilințele reginei nu se isprăviseră. Cei trei copiii mai mici i-au fost practic luați cu forța și dați în grija soției lui Hugh Despenser (Eleanor de Clare) și a surorii acestuia. „Există un consens printre istorici că Isabella nu era excesiv de maternă și era chiar vinovată de neglijarea copiilor ei, dar nu există nicio dovadă că era mai puțin devotată decât orice altă mamă regală din epocă, în care era obișnuit ca moștenitorii tronului să aibă propriile case încă din pruncie. Cea a prințului Edward îi fusese dată la vârsta de cinci ani, dar cei trei frați mai mici rămăseseră cu mama lor, ceea ce sugerează că Isabella era activ implicată în creșterea lor.[…] Mai mult, toți copiii Isabellei, în special tânărul Edward, i-au rămas devotați toată viața lor, ceea ce cu siguranță nu ar fi fost cazul dacă ea ar fi fost o mamă distantă și nepăsătoare și «Izabela[1]» pe care au făcut-o generațiile ulterioare să fie.“ Dat fiind tratamentul puțin prietenos la care erau supuși francezii în noile condiții de ostilitate cu Franța, o parte din servitorii francezi pe care și-i adusese cu ea la sosirea în Anglia au fugit, iar ceva mai târziu ceilalți au fost luați cu forța din porunca regelui și închiși în case religioase (care pe vremea aceea, cel puțin, puteau sluji foarte bine ca pușcării). Iar ca umilința să fie completă și ca Despenser să preia controlul total asupra reginei, Eleanor de Clare, i-a fost impusă ca administrator al casei (housekeeper) și damă de companie (chaperone), soția favoritului acționând în realitate ca „temnicer“ și „spion“ (sunt termenii lui A. Weir). În ciuda atotprezenței lui Eleanor de Clare, regina a reușit să se plângă fratelui ei, Carol al IV-lea al Franței, ale cărui proteste au rămas fără nicio urmare practică din partea lui Edward.

La începutul anului 1325, după complicate discuții diplomatice, în ideea de a evita un război cu Franța, Edward și bătrânul Despenser au acceptat să-l facă pe tânărul prinț moștenitor (viitorul Edward al III-lea) duce de Aquitania, pentru ca acesta să depună apoi omagiul feudal datorat lui Carol al IV-lea (ca suzeran), iar acesta din urmă să restituie Angliei ținuturile pe care i le luase cu japca. În acest sens, Regele și oficialitățile care îl înconjurau, au acceptat în februarie 1325 să o trimită pe Isabella în Franța, urmând ca la scurt timp să vină acolo și tânărul prinț Edward ca să depună jurământul. A fost greșeala fatală a lui Edward și a celor doi Despenser. Dar despre asta, data viitoare.


[1] Soția păgână a regelui israelit Ahab din antichitate, personaj biblic devenit prin excelență un simbol al răutății femeiești înzestrate cu putere regală.

Despre aroganță și rapacitate – povești din Evul Mediu cu Alison Weir (I)

Există un celebru citat conform căruia „cultura este ceea ce rămâne după ce am uitat tot“. L-am întâlnit până acum atribuit unui francez din perioada interbelică (Henri Barbusse?), Grigore Moisil, B.F. Skinner[1], iar în limba engleză sub o formă de genul “Education is what remains after one has forgotten everything he learned in school”, pus pe seama lui Einstein, B.F. Skinner și James Bryant Conant. De aici citire[2], cel din urmă pare să fie autorul originar al acestei cugetări de mare success la public. Am pornit direct cu o paranteză, pentru că în cele ce urmează încerc să povestesc despre o carte cam după ce am uitat tot, și sunt curios ce va ieși. Sper să nu comit prea multe erori, pentru că o memorie de lungă durată prea grozavă n-am avut nici când eram mai tânăr, iar vârsta de la o vreme pare să dăuneze grav memoriei. Noroc că s-au inventat calculatoarele, internetul, tabletele & co. Să revin însă la cartea mea.

Am cunoscut-o pe Alison Weir mai întâi ca autoare a unei Vieți a Elisabetei I (The Life of Elizabeth I): o carte de peste 500 de pagini cu care n-am apucat în general să mă plictisesc. Dimpotrivă, mi s-a părut că – pentru un om cu un gust ușor morbid pentru istorie – se poate citi cu plăcerea unui roman, exceptând poate cele câteva pagini legate de barbariile  sistemului penal al vremurilor. Cam același sentiment l-am avut și citind a doua carte a doamnei Weir, Isabella: She-Wolf of France, Queen of England (Isabella: Lupoaică a Franței, Regină a Angliei).  De fapt, cea din urmă este aproape un roman, mai ales că se referă la evenimente pe care timpul le-a înghițit de mult, iar istoricului îi revine plăcerea să umple golurile lăsate de nemilosul Cronos cu speculații ancorate în urmele rămase (plăcere pe care Weir și-o satisface cu generozitate). Este o carte pe care nu aș recomanda-o copiilor (barbariile – ăsta e cuvântul potrivit – povestite pe alocuri sunt pe potriva Evului Mediu înalt în care s-au petrecut istoriile), dar cred că politicienilor le-ar prinde bine să o citească. (O a doua paranteză: Am fost la un moment dat ispitit să cred că Churchill și Theodor Roosevelt au fost mari politicieni deoarece amândoi iubiseră și studiaseră istoria, dar mi-am revenit amintindu-mi că un istoric român contemporan dădea bine – și cred că încă mai dă – ca autor de articole istorice prin Dilema, dar ca politician nu i-a ieșit foarte bine; de altfel, nici Iorga nu pare să fi fost grozav ca politician).

Habar n-aveam cine a fost această Isabella până n-am început cartea, dar spaima de propria-mi ignoranță s-a mai potolit aflând că și pentru unii băștinași britanici doamna aceasta nu era mai mult decât un nume pierdut prin cărțile de istorie. Isabela a fost fiica lui Philip al IV-lea al Franței (supranumit „Cel Frumos“), bărbat care pe istorici i-a impresionat mai puțin prin frumusețe, cât prin curaj, pragmatism politic și lipsa de scrupule când era vorba să-și atingă țelurile. Într-o epocă în care papii de la Roma erau obișnuiți să fie tratați măcar ca niște domnișoare de către capetele încoronate ale Europei (America nu fusese descoperită, iar de la păgânii africani și asiatici nu aveau așteptări), Philip l-a tratat pe Bonifacius al VIII-lea mai rău decât pe o femeie de moravuri ușoare (scuzați comparația aparent grosolană, dar nu numai că Philip l-a umilit în cursul vieții arestând-ul și molestându-l ca pe vreun baronaș de țară răzvrătit, dar l-a urmărit și într-un proces post-mortem în care, conform unui mai vechi obicei al său, l-a acuzat pe fostul pontif de erezie și sodomie). Iar Bonifacius al VIII-lea era aproape opusul predecesorului său, Celestin al V-lea cel de o candoare aproape angelică, înlăturat în condiții dubioase printr-o demisie (singurul papă care și-a dat demisia vreodată) pe care ar fi încurajat-o insistent cardinalul Benedetto Gaetani. Acest Gaetani, odată ales papă și-a luat numele pontifical de Bonifacius. Succesorul lui Celestin a decretat că „este absolut necesar pentru mântuire ca fiecare făptură omenească să fie supusă pontifului roman“, împingând prin vorbe supremația papală până la extrem. Bonifacius o fi crezut poate în veracitatea acestei fraze, dar Philip nu: acesta nu putea concepe că ar putea să se supună cuiva, nici măcar unui papă. Și cum Bonifacius a ținut să aibă dreptate, a sfârșit-o nu tocmai fericit. Philip nu ținea atât să aibă dreptate, cât să aibă bani. De aceea în istoria populară, Philip al IV-lea al Franței a rămas și mai cunoscut pentru răsunătoarea persecuție a cavalerilor templieri, iar istoricii sunt aproape unanimi că singurul motiv care a stat în spatele acesteia a fost nevoia lui de bani și ghinionul templierilor că îi aveau, și cam din abundență. Închid acum acest ocol reafirmând că Isabella era fata lui Philip.

Philip nu a ezitat în a-și folosi copila pentru împlinirea planurilor sale politice, astfel încât în contextul îndelungului și cunoscutului conflict franco-englez de la sfârșitul Evului Mediu, pentru a asigura o pace durabilă cu inamicul de serviciu (Englitera), a propus pe căi diplomatice să o căsătorească pe prințesa Isabella cu prințul Edward, fiul lui Edward I. Logodna s-a încheiat când Isabella avea vreo 7 ani, iar căsătoria s-a săvârșit după oarecare peripeții diplomatice când Isabella a ajuns la venerabila vârstă de 12 ani (iar mirele, Edward al II-lea, la 24). Peripețiile cu pricina au inclus – printre altele – acordarea de către Sanctitatea Sa Clement al V-lea a unei dispense de vârstă (în 1305, când mireasa avea vreo 10 ani) și decesul binevenit al lui Edward I, care pentru felurite manevre și interese politice se codise de mai multe ori să ducă lucrurile până la capăt. După căsătorie, tânăra regină – descrisă în general de sursele vremii, și nu doar de complezență, ca deosebit de frumoasă („the beauty of beauties… in the kingdom if not in all Europe„) – a plecat în Anglia unde a fost primită cu entuziasm de popor. Căsătoria nu s-a consumat imediat (în sensul tradițional al „consumării“) și se pare că nu a existat niciodată prea mult romantism între cuplul regal, chiar dacă după câțiva ani, pentru o vreme, cei doi par să fi avut o afecțiune sinceră unul față de celălalt.  În luna de miere Edward al doilea prefera să se distreze cu gașca lui de prieteni prin cluburi, decât să se joace cu păpușile împreună cu Isabella. Vorbind de „cluburi“, tânărul rege era cam atipic pentru standardele medievale: în loc să îi placă vânătoarea și turnirurile, îi plăcea mai mult poezia (i-au fost atribuite versuri a căror paternitate e greu de confirmat), cântecele, și important pentru destinul lui politic, îi plăceau mai degrabă țărănoii și oameni neciopliți din popor decât rafinata clasă de sus de la curte. Dar probabil că cel mai mult îi plăceau băieții, cu mult, mult mai mult decât fetele, fie ele chiar și tinere și frumoase.

 Din gașca lui de băieți de treabă, Edward era aproape nedespărțit de un anume Piers Gavestone. Wikipedia, cea care după Google le știe pe toate susține că „deși relația care s-a dezvoltat între cei doi tineri era cu siguranță foarte apropiată, natura ei exactă este imposibil de determinat“. Alison Weir depășește această imposibilitate și argumentează într-o manieră rezonabilă că natura relației era una homoerotică. În orice caz, chiar și Wikipedia recunoaște că deși sursele nu ar fi clare, unii contemporani erau convinși că regele „își găsea prea multă plăcere în sodomie“ (cronica Meaux). Edward al II-lea l-a iubit pe Gaveston mai mult decât pe Isabella, mai mult decât pe oricare altă doamnă din Anglia, mai mult decât pe oricare alt bărbat din Anglia vremii lui și chiar mai mult decât propriul tron, pe care l-a riscat la un moment dat de dragul lui Gavestone. „Nu îmi aduc aminte să fi auzit ca vreun om să fi iubit pe un altul atâta“, citează Weir din Vita Edwardi Secundi. Gavestone a avut o influență ieșită din comun asupra tânărului rege care era dispus să-i satisfacă aproape orice dorință, să-l înnobileze, să-i dăruiască domenii și avuții, să-l consulte în orice decizie de stat și se pare că mai degrabă cârmuia Gavestone decât Edward. Nu că nu ar fi avut calități: „era grațios, activ, inteligent și iscusit la arme. Despre curajul lui, nu există nici o îndoială, nici despre încrederea sa în sine fără margini.“  Dar Gavestone a făcut ceea ce fac cei mai mulți politicieni când ajung la putere: s-a îmbătat cu ea. Pentru că nu avea doar calități, ci și o listă corespunzătoare de defecte: „Era ambițios indiscret, hrăpăreț, extravagant și arogant: mândria lui, s-a spus, ar fi fost intolerabilă chiar și la fiul unui rege.“ Așa că atunci când s-a cocoțat pe vârful puterii, Gavestone avea impresia că e nemuritor și a început să se comporte cu o aroganță de neimaginat, spre oroarea nobilimii engleze cu sânge albastru, oripilată la ideea unui țărănoi care nu doar că nu merita nici măcar să se afle la curte, dar îi mai și trata cu un dispreț pe care nu-l anticipaseră vreodată. Astfel, Gavestone îi poreclea în mod deschis cu nume nu tocmai vrednice de cinste, precum Burstbelly („Crapăburtă“, gen, pentru Lincoln), “the Fiddler” („Scripcarul“, pentru Lancaster), The Black Dog of Arden („Câinele Negru din Arden“, pentru Warwick) sau Whoreson („Fiultârfei“, pentru fostul lui prieten, Gloucester).  „Piers nu dorea să-și aducă aminte că fusese cândva umilul domn de la țară Piers (Piers the humble esquire). Pentru că Piers nu socotea pe nimeni semenul său, pe nimeni egalul său, în afară numai de Rege. Într-adevăr, înfățișarea lui pretindea o mai mare deferență decât cea a Regelui. Aroganța lui era intolerabilă pentru baroni și o primă cauză de ură și pizmă“ (Vita Edwardi Secundi). Spune Alison Weir: „Dar Gavestone n-a făcut nimic ca să-i împace pe baroni; lipsit de tact dincolo de măsură, pare să se fi dat peste cap să le ațâțe mânia, fără să-i pese de consecințe. Iar Regele «care era incapabil de o favoare moderată, și din cauza lui Piers se spunea că uita de sine» nu făcea nimic să-i limiteze aroganța: «cu cât oamenii îl atacau mai virulent pe Gavestone, cu atât mai puternic îl iubea Regele». Laolaltă, jucau un joc foarte periculos.“

Ca să scurtăm o poveste lungă, după ce baronii l-au amenințat pe rege că dacă nu-l exilează pe Gavestone ei se vor supăra crunt, după ce regele l-a exilat, pe urmă s-a răzgândit și l-a chemat înapoi, după ce magnaților iar le-a sărit muștarul pentru tupeul favoritului și s-a cam ajuns la un fel de război civil, Gavestone a fost luat din pat, pe jumătate dezbrăcat, de un soi de comando organizat de nobilii sătui de țărănoi și de regele care-l cocoțase peste ei, și prețiosul personaj s-a procopsit cu o moarte nu tocmai fericită, după ce magnații – ca să dea o aparență de legalitate asasinatului – au avut grijă să-i organizeze pe fugă un proces la care n-a avut dreptul să se apere, proces nu foarte diferit de mascarada care i-a condamnat pe soții Ceaușescu în 1989.

Edward a fost devastat de moartea lui Gavestone și și-a jurat să-i nimicească pe asasini, astfel încât să răzbune omorul săvârșit. Însă relațiile dintre el și Isabella s-au îndulcit, ea naște un moștenitor al tronului (viitorul rege Edwad al III-lea), el îi respectă și apreciază „inteligența, buna judecată și loialitatea față de el însuși“, astfel încât mariajul regal a putut fi privit o vreme ca un succes. Însă numai pentru o vreme, pentru că nu după mult timp, în inima regelui și la curte s-a găsit cineva care să-l înlocuiască pe Gavestone cel dispărut: Hugh Despenser („Despenser cel tânăr“). Asta pentru cine-și face iluzii că există oameni de neînlocuit. Iar după ce steaua lui Hugh Despenser s-a ridicat pe firmamentul curții regale, nu sunt sigur că n-au fost mulți care să-l fi regretat pe Gavestone. Dar pentru că m-am lungit deja atât de mult până aici, o să sfârșesc data viitoare această istorie, dintre cele mai fascinante din trecutul Angliei.

De ce s-a întors Sadoveanu la „Nicoară Potcoavă“?

Dacă aș fi citit „Nicoară Potcoavă“ în anii de liceu, nu sunt sigur că aș fi făcut-o la modul critic la care am făcut-o peste douăzeci de ani. Am renunțat demult la naivitatea de a crede că viața mai îmi oferă timp să citesc intens critică literară, așa că scriind aceste rânduri n-am intrat mai întâi în bibliotecă să investighez receptarea critică a acestui „roman istoric“ după 1990. Până la acest moment de răspântie, romanul pare să fi fost primit foarte pozitiv de critica literară. George Călinescu, Tudor Vianu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu și alții mai puțin cunoscuți publicului larg au avut cuvinte elogioase pentru scrierea sadoveniană și eroii ei. „Cu o remarcabilă îndemânare, M. Sadoveanu face acum roman istoric progresist“, scria G. Călinescu în anul 1956, în volumul omagial dedicat marelui prozator, unde vorbește și despre „o intuiție artistică superioară, potrivindu-se veacului“.

Or, la această lectură târzie a romanului, nu mi-au scăpat anumite pasaje care par anume puse acolo pentru „a se potrivi veacului“. Nicoară Potcoavă a apărut în urma unor romane despre care chiar când eram eu licean (adică în preajma anului 1989) nu erau socotite ca a-i aduce o mare onoare autorului: Mitrea Cocor și Lumina vine de la Răsărit. Față de acestea, Nicoară Potcoavă este cu certitudine o întoarcere la arta literară. Cu vreo unsprezece ani în urmă, într-un editorial, referindu-se la scrierile sadoveniene de după război Nicolae Manolescu excepta doar acest roman și o povestire din „Fantezii răsăritene“ de la statutul de maculatură, și cred că pe bună dreptate, Nicoară Potcoavă este o carte scrisă sub grația geniului sadovenian de dinainte de război, pe care îl simți aici maturizat, dacă nu îmbătrânit. S-a spus (nu mai știu care critici, și nici nu mă deranjez să verific care, pentru că ar fi o pedanterie pe care timpul nu mi-o permite) că personajul l-a obsedat pe Sadoveanu din tinerețe, dat fiind că subiectul mai fusese abordat cu o epică mai concisă în Șoimii (prin 1904). Și că scriind acest roman, târziu, a dorit să-l migălească, să-l finiseze, să-l șlefuiască în acord cu noile putințe artistice, nuvela Șoimii fiind scrisă cam colțuros și necioplit, de un începător. Se poate să fie așa. Dar e posibil ca lucrurile să fi stat și mai prozaic decât atât. Nicoară Potcoavă îi permitea să scufunde din nou romanul în timpul istoric, și în același timp, îi îngăduia să strecoare pe ici-acolo câteva aluzii de justiție socială prevestitoare a vremurilor viitoare de lapte și miere comuniste, care să mulțumească noii stăpâni sociali.

Așa că face din Nicoară Potcoavă un renascentist de vastă cultură, care în mijlocul unor oameni neștiutori de carte (cu puține excepții, ca acea prezbiteră Olimbiadă, neașteptat de școlită, dar care pare să nu aibă istorie) își găsește plăcerea în a citi cărți elinești și a reflecta filozofic la amintirea vremurilor trecute, dar creează din el și un fel de profet al socialismului, dacă nu al comunismului. „După ce se va priboli lumea de lingoarea în care se află…apoi să știți că se vor naște oameni noi care vor clădi o lume mai bună. Înflori-vor flori și se vor pârgui holde pe gunoaiele trecutului. Noi nu vom mai fi. Dar până atunci să lucrăm pentru dreptate să împlinim poruncile pe care le avem.“ Sau, într-un alt pasaj: „Pe lângă bădica Nechita, mai spunea și măria sa Voda Nicoară că oamenii din țara Moldovei să nu se teamă de moarte, ci mai degrabă de viață, dac ăe vorba ca viața să rămână așa de rău întocmită precum este…“.

Cred că asta l-a atras pe Sadoveanu în re-abordarea acestui subiect. Faptul că îi permitea să creeze cel puțin aparent idei politice „sănătoase“ la acea vreme. Și fără a se da în stambă precum cu Mitrea Cocor. Pentru că dacă citim același pasaj de mai sus fără vreun filtru ideologic, nu e neapărat vorba de socialism sau comunism avant la lettre. Poate la fel de bine să fie vorba despre o lume mai bună pe care o privești prin credința religioasă sau pur și simplu o lume utopică, fără să aibă ceva în clin ori în mânecă de-a face cu politica roșie. Nu-ți trebuie decât un filtru ideologic grosolan ca să nu accepți că lumea pe care o descria el acolo, ca și cea în care trăim noi acum, e îndeajuns de nedesăvârșită, stă pe temelii strâmbe și șubrede și e nevoie de una mai bună, care să înflorească pe mucegaiurile celei vechi. Nu cred că Sadoveanu era prost și nici că avea comunismul în fibrele ființei, pentru că îi cam plăcea boieria. De altfel, cred că și acesta a fost motivul pentru care a semnat pactul cu noii stăpâni, să-și poată vedea liniștit de boieria lui în noul context. Că avea simpatii pentru țărani și oropsiți, nu mă îndoiesc, dar că îmbrățișase din inimă ideologia țicniților din acel timp, nu prea aș crede. Dar la vremea aia, în „obsedantul deceniu“, când cultura trebuia să fie proletară și țărănească, puteai foarte bine citi asemenea pasaje în cheie roșie, ele garantând corectitudinea ideologică a scrierii. Și în felul ăsta, nevasta credea ești cu amanta, amanta că ești cu nevasta, iar tu scriai liniștit roman istoric cum făcuseși mai la tinerețe.