Skip to content

Îndrăznind să spun NU

Am reușit.  Am făcut-o: am spus NU unei propuneri relativ importante, relativ decente și complet licite. Îmi e ușor să refuz propunerile ilicite, și chiar pe cele indecente, dar n-am fost niciodată priceput în a le refuza pe cele în limitele legii. Când cineva solicită serviciile prețioasei mele persoane, chiar dacă sunt foarte ocupat și complet lipsit de entuziasm față de cererea cu pricina, încerc timid să refuz. Dar dacă celălalt insistă, trăiesc sentimentul că săvârșesc o nelegiuire persistând în refuz, așa încât de cele mai multe ori ajung să spun da; și apoi să regret și încep să-mi fac reproșuri interioare.

Habar nu am de ce mi se întâmplă asta, bănuiesc că e ceva scris prin genomul homo sapiens, pentru că nu mi se întâmplă doar mie. S-ar părea că există un număr considerabil de inși care se confruntă cam cu aceeași problemă, de vreme ce există atâtea cărți și pagini web care te învață să spui „nu“. Iar asta e o adevărată artă. Dacă introduci în Google cuvintele the art of saying no, motorul de căutare îți servește doar vreo 300 de milioane de rezultate. Evident, cuvinte precum art, saying și mai ales no, sunt cam banale prin limba engleză, așa încât pentru rezultate relevante trebuie să priponim expresia între ghilimele: “the art of saying no”. Pentru cei care încă n-au descoperit America, ghilimelele într-un motor de căutare au puterea magică de a întoarce numai expresia prezentă ca atare pe o pagină web, și nu doar cuvintele disparate. Rezultatul este evident mai firav, dar convingător încă: 284.000 de hituri. Toate despre arta de a spune NU. Asta îmi sugerează că mai sunt mulți fraieri ca mine care nu știu să refuze și au nevoie să învețe această artă.

Probabil că teama de a refuza derivă și din experiențele negative pe care le-am avut cu alții pe care i-am văzut refuzând nejustificat sau într-un mod atât de neelegant încât îți vine să juri că tu n-o să faci niciodată așa ceva. Refuzul în sine poate fi nefericit pentru cineva, dar unii stăpânesc arta de a te și umili refuzându-te, servindu-ți două într-una singură: refuz contra cost plus umilință gratis (buy one, get one free).

Având eu o recentă propunere decentă dar nu foarte confortabilă pentru mine, mă întrebam dacă o să am curajul să refuz până la capăt. Și cu toate că știam de mult că una din  cheile succesului în a-ți trăi propria viață este să înveți să spui nu și să aplici ce ai învățat, mă temeam că o să cedez din nou. O carte nu neapărat foarte bună, mi-a amintit această lecție și cum autoarea povestea cum i-a îmbunătățit viața obiceiul de a spune Nu, m-am gândit că această carte este răspunsul întrebării mele nerostite. Și am acționat în consecință. Și ca să nu regret nimic (Non! rien de rien…), destinul mi-a mai confirmat prin câteva persoane și încă o carte, cred, că am făcut bine spunând nu.

Adevărul e că m-am simțit atât de bine, încât mi-am propus să o fac mai des. Și sunt convins că lumea va supraviețui la fel de bine și fără magnifica mea contribuție la haosul universal. Sunt atâția oameni care sunt convinși (sau cel puțin creează aparența că sunt pătrunși de această idee) că atunci când vor înceta să mai ajute universul să funcționeze, acesta o va lua razna în hău. Realitatea este că, așa cum ar fi spus Churchill, cimitirele lumii sunt pline de oameni de neînlocuit. Este ca în originala piesă a lui Edmond de Rostand, Chantecler. Spre deosebire de Cyrano de Bergerac pe care filmul l-a făcut recent celebru, în Chantecler toate personajele sunt animale, iar eroul principal este cocoșul care dă titlul piesei. Și cocoșul Chantecler e convins că numai strigătul lui – Cucuriguuuu! – reușește să trezească soarele din mereu repetatul somn cosmic și să-l facă să răsară. Fără cântecul lui, gândește el, lumea ar rămâne în întuneric. Într-o intrigă mai complexă, înspre sfârșitul piesei, făzănița îl face să asculte cântecul privighetorii, care-l fascinează atât de mult încât abia târziu realizează că de fapt, în timp ce el ascultase fascinat, în loc să cânte, soarele răsărise.

Cam asta facem cei mai mulți dintre noi: într-un fel sau în altul, ne construim iluzia că noi facem soarele să răsară. Că în noi, perfecțiunea și-a atins destinul și prin urmare, fără noi lumea se va întoarce în întuneric. Am întâlnit tot felul de asemenea oameni. Mulți habar n-au cine a fost Gaspare Spontini, dar au auzit măcar o dată în viață de Wagner. Ei bine, domnul Spontini avea o părere atât de bună despre sine, încât atunci când a auzit Rienzi de Wagner, a recunoscut că acesta avea geniu, dar a zis că făcuse deja mai mult decât se putea aștepta de la el? Cum așa? Spontini, mare compozitor de operă adulat în epocă și plin de aroganță, concurent al lui Weber, era convins că el, marele Gaspare Spontini epuizase toate posibilitățile operei, și că în urma lui nu se va mai putea scrie niciodată muzică de operă. Era oare Chantecler mai naiv? Așa că, zic, să îndrăznim să spunem „Nu“: universul va continua să existe și fără măreața noastră contribuție. (Era să zic, chiar și dacă suntem președinți sau primi-miniștri, dar cu asta aș fi călcat profanul loc al politicii, ceea ce de regulă încerc să evit).

Din istoria prostiei. Canibalismul terapeutic (nu, nu e o metaforă)

Plinius cel Bătrân ne-a lăsat în Naturalis historia[1] multe mostre de prostie ale contemporanilor săi, deși de cele mai multe ori omul îi lua în serios și numai din când în când spune că unele lucruri sunt prea gogonate ca să le crezi (de exemplu când era vorba de elucubrațiile magilor, pe care nu prea-i avea la inimă, după cum nu-i avea nici pe doctori).

Am crezut multă vreme că oribilele tradiții ale canibalismului sunt ori au fost specifice triburilor din zone calde și exotice. Nu mi-am imaginat că noi europenii suntem urmașii unor canibali nu foarte îndepărtați în timp. Dacă e să-i dăm însă crezare lui Plinius cel Bătrân (și nu cred că există motive să punem la îndoială esența afirmațiilor lui), în antichitatea greco-latină diverse forme de canibalism erau utilizate în scopuri terapeutice, probabil de o minoritate de inși apucați de strechea vindecării prin mijloace „naturale“. Bănuiesc că erau puțini, întrucât Plinius scrie cu dezgust despre unele din aceste practici, pe care le califică drept „monstruozități“.

Epilepsia e o boală urâtă de care oricine și-ar dori să scape. Farmacologia modernă a făcut progrese remarcabile în controlul crizelor la mulți pacienți, dar există încă un număr considerabil de suferinzi pe care tratamentele îi ajută cel mult într-un grad limitat. Cum se tratau în antichitatea latină unii pacienți de epilepsie? Sorbind sângele cald al gladiatorilor, în arenă, „de parcă ar fi din cupa vieții“ (Pliniu). Acest sânge de om „cald și viu“ era considerat un leac foarte eficient. Alții foloseau măduvă de oase (umane), iar alții creier de copil. Un grec pe nume Artemon (medic), își trata pacienții de epilepsie cu apă de izvor culeasă noaptea și pusă într-un craniu de om ucis (dacă murise natural încălca specificația tehnică, nu era bun) și neincinerat (să aibă tot ce trebuie, nu e de mirare că pe vremea aia mulți mureau de mâna medicului, iar conceptul de malpraxis nu era încă juridic). Mă întreb dacă bietul pacient știa ce bea.

Plinius care nu avea întotdeauna simpatie pentru greci și cultura lor, îi învinuiește pe aceștia de mult mai multe excese în această direcție canibalică. „La greci nu puțini au vorbit despre gustul organelor interne și al tuturor părților corpului, cercetând întreg trupul până în vârful unghiilor…; pe Hercule, ce dezamăgire, dacă medicamentul nu este bun.“ Ultima parte a frazei lasă să se înțeleagă că uneori mânca omul o bucată de creier sau mai multe, și nu se alegea cu nimic (în afară de greață și dezgust). Cu siguranță nu făceau toți, asta, pentru că nu era etic/evlavios nici măcar să privești organele umane:  „Este considerat un sacrilegiu să privești organe umane: dar să le mănânci?“

Osthanes, un mag persan care l-ar fi însoțit pe Xerxes în expediția sa împotriva grecilor și care ar fi fost profesorul lui Democrit este primul vinovat – susține Plinius – de introducerea canibalismului în scopuri terapeutice.  „Să zicem că barbarii și străinii au inventat aceste obiceiuri: dar grecii oare nu și-au însușit aceste meșteșuguri?“ Democrit, ar fi lăsat în unele lucrări științifice recomandări ca în anumite boli să i se dea bolnavului oase de cap de om bolnav cu capul. (Dragii mei colegi farmaciști, nici nu știți ce bine o duceți că profesați în secolul XXI: să practicăm medicina și farmacia ca atunci, în loc de cutii frumos colorate, pe rafturi am avea un craniu de nebun într-o parte, un creier de copil într-alta, un ochi aici, o splină acolo, și tot așa, o să mai revin cu detalii și altă dată). Dar în unele boli remediul era mai complicat:  îți trebuiau oase ale unui prieten, și e păcat că nu ne lasă Plinius să înțelegem cum se proceda: așteptai să moară sau îl ajutai puțin (să treacă la cele veșnice)? Iar în alte cazuri, „Rp: oase de cap de la un oaspete“ (dar musai de la oaspete, știi, nici străin, nici de-al casei). Ca să execute prescripția asta farmacistul trebuia să prostească un străin să-i facă o vizită (bănuiesc), apoi îi dădea cu un mojar sănătos în cap și îi lua oasele. Dar nu, cred că era prea primejdios, probabil că îl ajutai să moară mai fără violență, poate cu puțină otravă strecurată în mâncare sau într-o pilulă de oase, că tot erau la mod. În orice caz, pe cât mă socotesc eu, nu e ușor să faci rost de oase de prieten sau de oaspete. O fi grea farmacologia noastră, dar în antichitate era mai dihai.

Să mai vedem. Pentru dureri de dinți, algocalmin? Nu, că e cu agranulocitoză, dacă ne luăm după ce spun unii prin occident ( la noi și în Brazilia ar trebui să fie morți pe stradă la cât de mult se consumă și cât estimează ei incidența). Nu algocalmin, ci crestezi gingiile cu dintele unui om care a murit de moarte violentă. Unde găseai moarte violentă pe atunci? În multe locuri, mai multe ca acum; cel mai ușor era pesemne să te duci la bătălie și să colectezi la sfârșitul luptei diverse medicamente: dinți, oase, fiere etc. Așa că farmacistul, printre cadavre, cu un clește, pac scotea dintele, și avea medicamentul pentru durerile de dinți. Bine, nu mă luați în serios, comit tot felul de anacronisme cu farmaciști, în Grecia antică farmaciștii se numeau rizotomoi (sună duios, nu-i așa?) și se ocupau numai de rizomi (pardon, de buruieni medicinale).

Cataracta cu ce să o tratăm? Cu fiere de om, ne spune Meletos. Mai bine că n-aveau grecii farmacie, îmi închipui ce mirosuri ar fi fost cu toate remediile astea, cam ca acum douăzeci-treizeci de ani la Biofarm, când se făcea Colebilul. Iar mușcătura de câine turba o trata Antaeus cu niște pilule de să te lingi pe degete: erau făcute din oase, din craniul unui spânzurat.

Dar organele umane nu erau bune doar să vindece oameni, ci puteau sluji și de medicamente veterinare. Dacă boii aveau meteorism, li se puneau oase umane în coarnele găurite (bieții boi!), iar pentru feluritele boli ale porcilor, li se dădeau niște boabe de grâu care se odihniseră peste noapte într-un loc în care fusese ucis sau incinerat un om. Iată cum ar trebui să arate farmacologia, un medicament ca acesta e indicat „în bolile porcilor“, nu trebuie să ne facem probleme care. Oricare! E suficient să fi stat grâul pe locul mortului și porcul, simțitor cum e, numaidecât se face bine.

Plinius era revoltat de toate elucubrațiile astea, și încheie discutarea acestor medicamente macabre cu o cugetare personală despre viață, lungimea ei și cel mai bun medicament. Pun pariu că nu ghiciți care este, așa că să-i dăm cuvântul:

„După părerea noastră nu trebuie să căutăm într-atât de mult să trăim încât să ne prelungim viața cu orice preț. Oricine ești, vei muri la fel, chiar dacă ai trăit urât sau nelegiuit. De aceea, fiecare să considere între medicamentele propriului suflet un adevăr, și anume că dintre toate lucrurile bune pe care i le-a oferit natura omului nici unul nu este mai bun decât o moarte survenită la momentul potrivit…“.


[1] Toate citatele sunt preluate din Plinivs. Natvralis historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate, vol. V. Ed. Polirom, Iași, 2004. Traducerile fragmentelor de aici (respectiv cartea a XXVIII-a), sunt semnate de Ștefania Ferchedău.

O micro-introducere la istoria prostiei

Există un citat celebru atribuit lui Einstein, conform căruia „două lucruri sunt infinite: universul și prostia. Cât despre primul, am încă unele îndoieli.“  Citatul a devenit folclor, și ca orice piesă folclorică are diverse variante, dar miezul este același. Pentru cei înclinați spre scepticism (cum că n-ar proveni de la Einstein, nu că n-ar fi adevărat), probabil că aveți dreptate: citatul are șanse grozave să fie apocrif (măcar în parte, dacă nu în tot). Niște băieți cu spirit de răspundere în muncă[1] au făcut săpăturile și au găsit originile asocierii cu numele lui Einstein într-o carte publicată prin anii 1940 de un psihiatru și psihoterapeut de origine evreiască, Friedrich (Frederick) Salomon Perls (1893-1970). Titlul cărții era “Ego, Hunger, and Aggression: a Revision of Freud’s Theory and Method.” Aici, într-unul din capitole, autorul menționează la un moment dat:

As modern times promote hasty eating to a large extent, it is not surprising to learn that a great astronomer said: “Two things are infinite, as far as we know – the universe and human stupidity.” Today we know that this statement is not quite correct. Einstein has proved that the universe is limited.”

 [Pe românește: „Cum vremurile moderne promovează în bună măsură mâncatul în grabă, nu este surprinzător să aflăm că un mare astronom a spus: «Două lucruri sunt infinite, din câte știm până acum – universul și prostia omenească». Astăzi știm că această afirmație nu este tocmai corectă. Einstein a dovedit că universul este mărginit.]

Acesta este episodul unu: Einstein nu a enunțat nimic, există un comentariu care face referire la Einstein. În plus, cartea face mențiune pe undeva despre niște astronomi, e numit  Galileo, dar și Einstein, de unde se poate înțelege că Einstein însuși era „un mare astronom“ sau „marele astronom“ din citat, însă acest lucru nu este evident. Episodul doi: în alte cărți publicate mai târziu, F.S. Perls îi atribuie expressis verbis citatul lui Einstein:

As Albert Einstein once said to me: “Two things are infinite: the universe and human stupidity.” But what is much more widespread than the actual stupidity is the playing stupid, turning off your ear, not listening, not seeing.”

[„Cum Albert Einstein mi-a spus cândva: «Două lucruri sunt infinite: universul și prostia omenească.» Dar ceea ce este mult mai răspândit decât prostia propriu-zisă este comportamentul prostesc, să-ți astupi urechile, să nu auzi, să nu vezi.“]

În sfârșit, episodul 3: auto-biografia romanescă a lui Perls, “In and Out the Garbage Pail” (traducere aproximativă, făcută uneori și în engleză – În și în afara găleții de gunoi, deși absența prepoziției of sugerează altceva), apare versiunea „definitivă“:

„I spent one afternoon with Albert Einstein: unpretentiousness, warmth, some false political predictions. I soon lost my self-consciousness, a rare treat for me at that time. I still love to quote a statement of his: “Two things are infinite, the universe and human stupidity, and I am not yet completely sure about the universe.” („Am petrecut o după-amiază cu Albert Einstein: lipsă de pretențiozitate, căldură, unele predicții politice false. Mi-am pierdut curând conștiința de sine, o desfătare rară pentru mine la vremea aceea. Îmi place încă mult să citez o afirmație de-a sa: «Două lucruri sunt infinite, universul și prostia omenească, și încă nu sunt întru totul sigur despre univers»“)

Evoluția a atins punctul final. Partea frumoasă este însă că la „Quote Investigator“, cititorii noștri sunt mai deștepți decât ai lor (parcă așa era lozinca), astfel încât unul dintre ei, comentând (pozitiv) articolul, arată că în germeni, citatul pre-existase în cultura franceză: „La bêtise humaine est la seule chose qui donne une idée de l’infini“ (Prostia omenească este singurul lucru care dă o idee despre infinit) ar fi scris Ernest Renan în Dialogues et fragments philosophiques. Iar contemporanul său, Flaubert, într-o scrisoare către Guy de Maupassant, include o reflecție dubios de apropiată de citatul lui Einstein: „Cependant, qui sait ? La terre a des limites, mais la bêtise humaine est infinie“ (Totuși, cine știe? Pământul are limite, dar prostia omenească este infinită). Nu am putut verifica citatul lui Renan, dar cel al lui Flaubert este autentic (îl puteți verifica aici).

Nu am început să scriu cu gândul de a discuta autenticitatea citatului atribuit lui Einstein, ci ca să fac o scurtă introducere despre prostia omenească și istoria ei, pentru a continua cu unele exemple mai de demult, dar deja m-am lungit cu această incursiune, așa că mă limitez la o micro-introducere.  Există o genă a prostiei? Habar n-am, probabil că nu, deși la cât de bine e conservată în toate generațiile, ar trebui să ne întrebăm dacă n-ar trebui să o căutăm. Am renunțat să fac în titlu referire la prostia omenească, întrucât prostia dobitoacelor și jivinelor există doar în fabule și povești; în lumea reală, comportamentul lor pe care l-am putea califica drept prostesc exprimă doar limite biologice. În cazul omului, chiar dacă prostia are un suport biologic, nu e doar expresia limitelor noastre biologice, pentru că de cele mai multe ori nu toți indivizii speciei umane comit același gen de prostii. Dar e peste tot, însoțește omenirea de-a lungul și de-a latul existenței ei. De aceea fiecare popor a creat zeci de cuvinte care să o exprime pe ea cu feluritele-i nuanțe și pe ascultătorii ei robi. Numai dacă ne  gândim cât rafinament găsim în cuvintele și expresiile românești născocite pentru a defini prostul și prostia: prost, prostuț, prostălău, prostovan (și alte derivate de la prost), budală (turcism învechit), flaimoc, găgăuță, gogoman, mangafa și mangafache, mangosit, nătăntol, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, tolomac, tont, tontălău/tăntălău, cretin, idiot, imbecil, tâmp, tâmpit; apoi comparații precum prost de dă în gropi sau prost ca noaptea, bătut în cap (cu leuca), cap sec, cap pătrat, cap umplut cu tărâțe, slab de minte, a fi tare de boacă, a paște bobocii șamd.

Fiind infinită, prostia omenească e și variată, iar istoria ei e fascinantă. Sunt deja câțiva autori care au scris cărți dedicate istoriei prostiei (niciuna exhaustivă). Cea a lui István Ráth-Végh (un fost judecător maghiar) a fost tradusă în românește (cu ani în urmă) și conține pagini savuroase, la unele am râs în hohote. Fiind infinită și variată, prostia a fost și va rămâne determinată cultural și istoric. Avem șansa să trăim în secolul XXI, ceea ce înseamnă că am scăpat de multe din prostiile culturale ale câtorva zeci de veacuri. Pe de altă parte, avem ghinionul să trăim cu propriile prostii, pe care până când nu le găsim descrise prin scrisori persane, nu realizăm că atâta sunt și nimic mai mult: prostii. Iar dacă omenirea va supraviețui propriilor prostii, cei din secolul XXII sau XXXV vor râde (unii în hohote) de prostiile noastre.

 


[1] Ca să nu fiu acuzat de sexism sau alte orori, recunosc că am folosit cuvântul băieți din comoditate. S-ar putea să fi fie (și) fete. http://quoteinvestigator.com/2010/05/04/universe-einstein/

Regele Iisus (imaginat de Robert Graves)

Am scris rândurile de mai jos cu vreo 5-6 ani în urmă ca o recenzie de carte care urma să fie publicată, dar care printr-un șir de întâmplări mărunte și banale n-a ajuns sub tipar. Am redescoperit-o acum câteva săptămâni și acum m-a hotărât să o fac totuși publică aici:

Crezut sau necrezut, contestat sau adorat, Tâmplarul din Nazaret a schimbat cursul istoriei lumii, aşezând-o într-o altă matcă. Dacă n-a fost omul cel mai influent al istoriei, a fost cu certitudine unul dintre cei mai influenţi, și putem admite asta dincolo de prejudecățile noastre creștine sau non-creștine. Şi de aceea, probabil, lui Iisus din Nazaret îi sunt consacrate anual cel puţin câteva cărţi cu caracter mai mult sau mai puţin biografic, de ficţiune sau non-ficţiune (și exclud aici literatura pur religioasă). Ca unul fascinat de fenomenul istoric al naşterii creştinismului, am avut o bucurie autentică să văd aşezat cu modestie printre alte cărţi de ficţiune, volumul lui Robert Graves, Regele Iisus (ANTET XX Press, trad. Andreea Năstase, 294 pp, 19,1 lei). Scriitorul îmi era cunoscut mai mult din auzite, ca autor al romanului istoric „Eu, Claudius Împărat”; şi asta m-a făcut probabil să am aşteptări mai înalte decât mi-a putut oferi cartea.

Eu, Agabus Decapolitul, am început această lucrare în cel de-al nouălea an al împăratului Domiţian şi am terminat-o la Roma în al treisprezecelea an al aceleiaşi domnii”, aşa se deschide cartea. Dar Agabus Decapolitul nu e un personaj de roman; e un alter ego al scriitorului, care a preferat să recurgă la această formulă, destul de convenţională, pentru a da un iz de arhaicitate firului poveştii. Orice efect pe care va fi scontat autorul este însă nimicit de excesul de erudiţie al Decapolitului, cu totul neverosimil pentru autorul unui manuscris pretins de la sfârşitul primului veac al erei creştine. Numeroasele digresiuni mitologice, etnologice şi antropologice ale acestuia, nu doar că rup firul naraţiunii pe care ţi-ai dori-o într-o curgere firească, dar creează şi o impresie de artificial. Prea uşor sub masca Decapolitului se vădeşte obrazul americanului modern Robert Graves.

Probabil cel mai important element de originalitate al cărţii, sub aspectul conţinutului biografic, îl reprezintă abordarea într-o lumină nouă a chestiunii Naşterii. Dacă cei mai mulţi autori care au rupt-o cu tradiţia biblică s-au grăbit să accepte, cu diferite nuanţe, cea mai populară versiune – că Iisus era doar un copil din flori al Mariei, deci copil nelegitim -, Robert Graves (pornind de la două pasaje scurte din Noul Testament, care se pretează şi la alte interpretări) propune altceva: Iisus era fiu legitim al Mariei, dintr-o căsătorie secretă a acesteia. Tatăl? Antipater, fiul mai mare al lui Irod, ulterior osândit la moarte de paranoicul monarh. Antipater încheie căsătoria la sfatul lui Simon, fiul lui Boethos, iudeu din Alexandria pe care Irod cel Mare l-a numit Mare Preot pentru a se putea căsători cu fiica acestuia (ridicându-l astfel la un rang demn de sine). La baza sfatului lui Simon se afla „cea mai neortodoxă dintre teoriile istorice: aceea că în Israel, fiecare căpetenie sau rege din vechime îşi căpătase tronul pe linie femeiască, adică însurându-se cu moştenitoarea pământului. Adam, prin căsătoria cu Eva; Avraam, prin căsătoria cu Sara, Agar şi Chetura; Isaac, prin căsătoria cu Rebeca […]”. „Nici un rege nu este cu adevărat îndreptăţit să domnească peste Israel dacă nu e atât calebit, cât şi soţ al Moştenitoarei lui Mical; iar aceasta nu devine moştenitoare prin primogenitură, ci prin ultimogenitură, adică este întotdeauna fiica cea mai mică, şi nu cea mai vârstnică.“ Fantezia nestăpânită a autorului se exprimă pe tot parcursul cărţii şi la tot pasul ai ocazia să dai peste asemenea bizarerii neortodoxe. Fecioara care i-ar fi permis lui Antipater legitimarea regalităţii „în spiritul tradiţiei” (cum a fost definită mai sus) este Miriam (Maria), fiica Anei, soţia lui Ioachim.

Cele mai multe dintre întâmplările evanghelice sau tradiţiile creştine legate de acestea, sunt reinterpretate  într-un efort continuu de demitizare. Şi atot-cunoscătorul Agabus se lansează frecvent în critici adresate crestienilor (cum sunt numiţi creştinii pe temeiuri etimologice în cuprinsul romanului), care au interpretat cu totul greşit înţelesul spuselor sau faptelor Regelui Iisus. Exemple copioase se găsesc chiar în primul capitol, care n-are nimic epic în el, fiind mai potrivit ca o prefaţă decât ca un capitol de roman. Naşterea Mariei este urmarea unui viol atipic: Ana, soţia lui Ioachim este amăgită de slujnica ei, Iudit, să meargă spre o casă din cartierul iebusiţilor, unde un bărbat misterios îi dă să bea un vin dulce şi aromat şi o pune să înghită o sămânţă de lotus. Imediat mâinile şi picioarele i se îngreunează, simţirile încep s-o părăsească, apoi „soarele şi luna se împreunară cu un ţipăt. Ana fu prinsă într-un vârtej paradisiac şi nu mai ştiu nimic”. Viziunea lui Zaharia (care în textul biblic este anunţat de înger despre naşterea lui Ioan Botezătorul) este o farsă proastă pusă la cale de Irod; ca urmare, Zaharia sfârşeşte asasinat de un grup de tineri saduchei („fii ai lui Ţadoc”). Soacra lui Petru, vindecat de Iisus de friguri în evangheliile sinoptice, se răzbuna pe ginerele ei simulând febra; Iisus îi şopteşte câteva cuvinte la ureche, convingând-o să renunţe la simulaţie şi o declară cu glas tare tămăduită, iar ceilalţi iau gestul drept o minune de vindecare. Un lepros vindecat de Iisus în realitate suferea de vitiligo. La nunta din Cana, Iisus şi maestrul de ceremonii (nunul) au folosit doar o metaforă despre calităţile apei respective, care erau asemenea unui vin bun; „numai crestienii gentili, care nu se înfrânează nici de la vin, nici de la împreunarea trupească, îi atribuie lui Iisus o minune vulgară şi inutilă” etc.

Preluând o idee[1] comercializată cu mult înainte de Codul lui da Vinci sau de Sânge Sfânt, Graal Sfânt, autorul îl căsătoreşte pe Iisus cu Maria, sora lui Lazăr şi fiica lui Cleopa (diferită de Maria din Magdala, care apare în roman sub numele de Maria Bărbieriţa). Însă căsătoria nu se consumă (în sensul biologic al termenului), Iisus propovăduind abstinenţa sexuală, spre durerea sufletească a acesteia, care se îndrăgostise de el.

În mod curios, în contrasens cu eforturile de demitizare, Robert Graves adaugă povestirii propriile tuşe de mit şi fantastic. Balansează ceea ce dărâmă din naraţiunile evanghelice cu propriile construcţii inspirate din vastele lui lecturi mitologice, completate de fantezia creatoare. Ioachim, tatăl Mariei (din punct de vedere legal, nu şi biologic) şi soţul Anei, este trimis în deşert de cuvântul tainic al unei prorociţe. Acolo, într-un cort ţesut din păr de capră, un tânăr rehabit îşi ia lira şi cântă: „În imnul său, el proroci că Ana, nevasta unui moştenitor al lui David, va avea în curând un copil, care va dobândi mare faimă peste veacuri. Ana avea să fie asemenea lui Serai cea cu faţa de argint, care, neputând avea copii, râsese auzind un înger spunându-i Tatălui Avraam că ea îi va da în curând un fiu. La fel, Ana avea să fie asemenea Rahelei celei cu părul cârlionţat, care, stearpă la început, devenise până la urmă mama patriarhilor Iosif şi Veniamin, şi prin ei, străbuna a mi şi mii de evrei.” Inspirat de liră, într-un fel de transă („Nu cânt decât ceea ce-mi spune lira să cânt”), refuzând să-şi explice prorocirile, el vesteşte apoi venirea din nou a lui Nimrod: „Nimrod va veni încă o dată. Nimrod, ştiut de cele trei regine, se va ridica în aer cu ale sale opt aripi de grifon, iar furia sa va face munţii să fumege. Strigaţi în cinstea lui Nimrod, numit şi Ierahmeel, şi în cinstea celor trei regine, fiecare cu de trei ori patruzeci de domnişoare de onoare! Cea dintâi regină l-a purtat în pântec şi l-a cunoscut; cea de-a doua l-a iubit şi l-a ucis; cea de-a treia l-a uns cu uleiuri parfumate şi l-a culcat în Casa Spiralelor, de unde sufletul său a călători în arca ei peste apă, până la cea dintâi regină. Călătoria peste ape în arca de lemn de salcâm a durat cinci zile; cinci animale marine au tras arca în sunetul muzicii. La urmă, regina îl născu şi îi dădu numele de Ierahmeel, iubitul Lunii […]“. Probabil însă că cea mai încărcată de fantastic e scena ispitirii, prefaţată de cele patruzeci de zile de post: „Atunci, la căderea serii, în ultima zi de strajă, apăru din partea de apus a cercului o fiară încă şi mai cumplită: era un serafim, un şarpe învăpăiat cu colţi care şuiera zornăindu-şi solzii. Aşa cum puterea leului era Mânia, iar cea a ţapului era Desfrânarea, puterea serafimului era Frica. Iisus spuse:

– Intră în pace, făptură a lui Dumnezeu! În cercul acesta este loc pentru toţi patru! Dar deşi rosti şi cuvântul <<Iubire >> învăţat de la psilian, serafimul continuă să şuiere şi să-l hărţuiască de la apusul soarelui până la miezul nopţii; aceasta a fost cea mai grea încercare dintre toate. […] Apoi, în zori, i se păru că cele trei făpturi se uniseră într-una singură, cu cap de leu, trup şi picoare de ţap şi coadă de serafim. Recunoscu Himera carienilor, care este un simbol al celor trei anotimpuri – întrucât asemenea etruscilor, ei nu includ anotimpul mort al iernii în anul lor sacru […]“. De asemenea, scena înfruntării dintre Iisus şi Maria Bărbieriţa („o cotoroanţă înaltă, cu ochi albaştri, cu nasul coroiat ca un ochi de şoim”, care „în cărţile creştine este numită Maria in Magdala“) din Peştera de la Macpela, din momentul abordării prostituatelor din livada de măslini şi până în clipa eliberării femeii de demoni, ţine mai degrabă de fantastic decât de real.

Două personaje sunt zugrăvite în culori mai luminoase decât în sursele tradiţionale. Primul este Antipater, fiul regelui Irod şi – în acest roman – tatăl lui Iisus din căsătoria secretă cu Miriam. În cartea lui Graves,  Antipater este un tânăr de o neasemuită bunătate şi inocenţă, care îşi iubeşte sincer fraţii şi tatăl, dar care cade în cele din urmă victimă pornirilor paranoice ale acestuia. Iosephus Flavius, care a avut ocazia să cunoască mai îndeaproape tragicele evenimente din familia lui Irod (şi care deşi se mai lăsa furat de părtinire sau retorică, nu avea o apetenţă atât de mare pentru teorii originale, în răspăr cu tradiţia) îl prezintă pe Antipater ca pe un bărbat lipsit de scrupule, care întreţinea bârfele şi proasta reputaţie a fraţilor săi dinspre tată (Aristobul şi Alexandru, fiii Mariamnei), împingându-i la pieire, şi care chiar ar fi complotat împotriva lui Irod împreună cu Feroras, unchiul său.

Cel de-al doilea personaj proiectat într-o lumină favorabilă este Iuda; din acest punct de vedere, recentul documentar de pe canalul de televiziune National Geographic  nu e original atât  în liniile lui generale, cât mai degrabă în argumentaţie. Iuda din Cheriot, „un tânăr cumpătat, mărinimos şi învăţat” care „avea să-i fie de mare ajutor lui Iisus” este primul personaj introdus în naraţiune ca discipol al acestuia, înaintea celor unsprezece. „Cei şapte ani petrecuţi cu ebioniţii îl învăţaseră să-i înţeleagă pe săraci şi pe oropsiţii sorţii“. Iuda este singurul care cuprinde înţelesul dureros al spuselor lui Iisus cu ocazia mesei de Paşti (cunoscută îndeobşte ca „cina cea de taină”). „Cu mintea înceţoşată, Iuda plângea cu capul între mâini. Încerca să se convingă că se înşelase, dar următoarele cuvinte spuse de Iisus i-au înlăturat orice urmă de îndoială. […] [Iisus] se întoarse, îl privi pe Iuda în faţă şi îi spuse cu glasul coborât: Căci stă scris «A fost socotit un păcătos». Fie ca prin mine să sosească Sfârşitul! Petru veni lână Ioan, care stătea alături de Iisus şi îi şopti la ureche:

– Nu mai pot îndura. Întreabă, frate, cine e trădătorul care-l va ucide. Nici Petru, nici vreun al ucenic în afară de Iuda, nu înţelegea că Iisus dăduse o poruncă, nu rostise o învinuire. Plin de dragoste, Ioan îşi lăsă capul pe pieptul lui Iisus şi îi puse întrebarea încet. Drept răspuns, Iisus înmuie o bucată de pâine în sosul dulce şi i-o dădu lui Iuda, zicând:

–          Fă degrabă ce trebuie să faci.

Iuda se ridică de îndată, palid de spaimă. Porunca fusese limpede: trebuia să cumpere o sabie cu care să-şi ucidă Învăţătorul”. Tulburat de misiune, Iuda se consultă cu Nicodim, care-l sfătuieşte să meargă la Marele Preot şi să-i promită că-l va ajuta să-l întemniţeze pe învăţătorul său. Având încredere în Nicodim, „om cinstit şi pios“, Iuda se conformează şi ajunge astfel să fie socotit vânzător, când de fapt, scopul fusese de a-l salva pe Iisus de la o moarte pe care acesta o căuta.

Dată fiind legitimarea lui Iisus la tronul Iudeii, scena procesului capătă semnificaţii noi. Las cititorului descoperirea acestora, ca şi a altor ipoteze neortodoxe cu care e înţesată cartea.

Într-un cuvânt, cartea lui Graves este un roman eclectic, combinaţie de istorie, mitologie şi ficţiune, de pasaje inspirate de evangheliile canonice şi de apocrife, pe alocuri plictisitor, dar pe alocuri vădind mâna sigură a unui prozator de talent. Neconvingătoare din punct de vedere istoric şi nici măcar ca roman, cartea rămâne totuşi un experiment original al unui autor de succes. Pentru cei care nu se limitează la capodopere, probabil merită citită.


[1] Ideea nu are nici un fel de suport de natură istorică, după cum argumentează Bart Ehrman, istoric relativ bine vândut și care a abandonat creștinismul, astfel încât nu poate fi bănuit de apologetică.

Din obscuritatea legendei, Léonin de la Notre Dame.

Harold C. Schonberg în celebra sa carte despre viețile marilor compozitori (publicată și în românește cu câțiva ani în urmă – dacă nu or fi vreo zece deja – și vândută cu destul de mult succes, din câte îmi aduc aminte) a presărat multe anecdote. În prefața la una din ediții povestea că dirijorul german Karl Muck (la cumpăna dintre veacurile 19 și 20) a fost rugat să includă într-un concert o piesă a unui compozitor care trebuia să fie atât de original și modernă încât să nu aibă nici un precedent în muzica preexistentă.

–          O, ar fi exclamat acesta, o asemenea pretenție e foarte extravagantă. Acolo de unde vin eu toată lumea are o mamă și un tată.

Toată lumea are rădăcini, părinți, influențe, trecut. Și totuși Schonberg își începe cartea cu Claudio Monteverdi, omul care a creat opera în sens modern (cele trei opere care i-au supraviețuit integral se montează surprinzător de mult în perioada actuală) și a introdus multe inovații în muzica de până atunci, fiind pentru contemporanii săi un soi de revoluționar în arta Euterpei. Însă muzica lui Monteverdi n-a apărut precum Afrodita din spuma mării, ci avea rădăcini într-o tradiție muzicală de cel puțin trei-patru veacuri. Cu cartea lui, Schonberg a lăsat deoparte o arie semnificativă a muzicii occidentale (care pentru această perioadă coincide cu muzica europeană). Cu ceva vreme în urmă tradiția începea istoria muzicii „clasice“ (orice va fi însemnând acest termen, semantica lui poate face obiectul unui eseu consistent, dacă nu al unei cărțoaie) cu doi compozitori de la Notre-Dame, Léonin și Pérotin. Nu erau nici frați gemeni și – din ce ne lasă sursele istorice să întrezărim – nici soți sau amanți, dar împerecherea lor în cărțile tradiționale de istoria muzicii, și numele sunând asemănător la coadă au făcut din ei un cuplu aproape legendar. Pentru un necunoscător,  Léonin și Pérotin sună a cuplu de poveste, ca și Castor și Polux, Acis și Galateea, Hansel și Grätel, Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda ori păstorii din singspielul mozartian, Bastien și Bastienne. Admițând că au existat (și cel puțin până de curând, istoricii muzicii admiteau fără probleme asta), Léonin a fost maestrul, iar Pérotin discipolul.

Leonin a fost în mod tradițional slăvit ca o figură izbăvitoare, erou țâșnind neașteptat în obscuritatea Evului Mediu pe care l-a eliberat de lipsa de ritm, introducând muzica în modernitate prin inventarea contrapunctului (despre ritm s-a spus că Leonin a introdus o abordare „rațională“ a acestuia în muzică). A fost de asemenea lăudat ca autor al Magnus Liber (expresia în limba latină înseamnă Cartea cea Mare), cartea sa de compoziții muzicale îndrăznețe care îndreptățea etichetarea lui ca primul compozitor „clasic“ în muzica occidentală. Am aflat despre el în copilărie, probabil când aveam vreo zece ani, şi pe atunci mi-am dorit să-i ascult muzica.  Târziu, când am apucat să o ascult, nu a fost pe măsura aşteptărilor. Dar să povestim mai întâi despre puţinele lucruri pe care le ştim despre acest prim mare compozitor „clasic” al Europei.

Se presupune în mod vag că maestrul Léonin (Leoninus, diminutiv latinesc pentru Leo) s-a născut undeva în jurul anului 1130-1150 și a trecut la cele veşnice în jurul anului 1200. Dacă vom arunca o privire în Wikipedia, istoricitatea lui Léonin nu e pusă nicicum la îndoială. Dacă vom consulta însă ediția din 2007 a Enciclopediei Biografice a Compozitorilor datorată lui David Mason Greene (Greene’s Biographical Encyclopedia of Composers), vom descoperi că nu doar rolul acestui obscur și totodată celebru muzician în lungul drum al muzicii europene este pus sub semnul întrebării, dar chiar existența sa în istorie[1]. Întreaga tradiție despre Léonin și rolul lui de părinte al muzicii occidentale moderne derivă din scrierile unui teoretician englez de la sfârșitul secolului al XIII-lea, care el însuși studiase la catedrala Notre Dame, cunoscut ca Anonimus IV.  La aproape o sută de ani după moartea compozitorului, el a scris o lucrare de teoria muzicii în care afirmă că Léonin a fost cel mai mare organista și  că scrisese o Mare Carte de organa (cuprinde vreo 100 de piese). Ca să nu ne lăsăm păcăliți de forma cuvintelor, organista nu înseamnă că Léonin era interpret sau compozitor de orgă, ci autor al unor piese numite la singular organum (organa fiind forma de plural a termenului).  Ce era organum? Un cântec pe două voci, în care o melodie ceva mai alertă, cu „înflorituri“ se adăuga unui cântec lin (cantus planus) deja cunoscut (acesta din urmă funcționând ca un fel de „bas“).

„Cântul lin“ nu era tocmai un cântec de leagăn, ci cântul monoton, rareori cu salturi între note, de tip gregorian, care poate fascina o minoritate a contemporanilor noștri, dar reușește cu mult succes să-i plictisească pe cei mai mulți (exceptând poate cazul în care este interpretat într-o catedrală sau biserică veche, iar ascultătorul este dispus să renunţe la timp, scufundându-se în atmosfera medievală a cadrului). Or, asemenea organa pe două voci, cu caracter improvizatoric, par să fi fost deja în uz cu mult timp înainte de epoca lui Leo. Încă din jurul anului 1100 exista un tratat intitulat Ad organum faciendum („Despre cum se face organum“), care conține un set de instrucțiuni cu exemple. Există apoi așa-numita polifonie din Acquitania, cunoscută din trei manuscrise deținute cândva la mânăstirea Sf. Martial din Limoge și în sfârșit, un Codex Calixtinus datând din jurul anului 1170, care a ajuns în Spania în pelerinajele la Santiago (Sf. Iacob) de Compostela (adică într-o perioadă în care Léonin ar fi avut în jur de 40 de ani). Aceste fapte sugerează destul de insistent că maestrul Leo nu a fost creatorul organum-ului ca gen, și deci nici părintele polifoniei vocale sau al contrapunctului.

David Mason Greene (care lasă să se înțeleagă că parțial cel puțin, a preluat ideile critice referitoare la Léonin de la alții) susține că termenul „ambițios“ organista, utilizat de Anonimus IV s-ar putea referi pur și simplu la calitățile lui de cântăreț de cor, apreciat pentru improvizațiile sale. Marea Carte ar fi o simplă colecție de exemple descriind tehnica utilizată atunci,  și nu o carte cu propriile compoziții ale muzicianului francez. A inventat ritmul metric? Se poate, dar se poate să fie şi altcumva, iar această presupusă inventare a ritmului ar putea fi doar – spune D.M. Greene – păcatul nostru de a ne lăsa în voia „wishful thinking” (gândim ce ne-am dori, nu ceea ce este). În sfârşit, prima perioadă de construcție a impunătoarei catedrale Notre Dame din Paris s-a situat între 1163 și anii 1240. Pare puțin probabil ca încă din primii ani să fi existat un cor care să cânte printre schele şi moloz. Catedrala şi-a deschis porţile publicului evlavios (pe vremea aceea nu aflaseră de ea şi turiştii japonezi) undeva spre anul 1185 (Heraclius din Cezarea a propovăduit a treia cruciadă în catedrala pe atunci neterminată). Motiv pentru care unii pun la îndoială că Léonin ar fi fost maestru de cor la Notre Dame; bănuiesc însă că n-ar fi imposibil ca ultimii 10-15 ani din viaţă muzicianul să-i fi petrecut acolo ca dirijor şi compozitor (dacă într-adevăr s-a născut pe la 1150, ar fi avut sub 40 de ani în această perioadă).

Cum sună muzica lui Léonin? Mult prea medieval faţă de aşteptările mele din copilărie, când mi-o închipuiam în stilul motetelor renascentiste. Trebuie să spun că nu ştim de fapt cum suna muzica lui. Avem felurite reconstituiri moderne, dar izvoarele despre cum să citim şi interpretăm acele manuscrise (care nu sunt cele originale, ci cópii de mai târziu) sunt contradictorii şi obscure. Ceea ce auzim în înregistrări nu este probabil chiar ceea ce va fi răsunat sub bolţile catedralelor şi mai măruntelor biserici prin veacul al XII-lea. Dincolo de limitările noastre de a reconstitui muzica veche, există un paradox, legat poate de prejudecăţile noastre faţă de Evul Mediu, în special Evul Mediu târziu: muzica modernă începe în Evul Mediu, nu în Renaştere. Începe cu Léonin, ale cărui piese sunt mai apropiate de cântul gregorian decât de muzica polifonică, totodată echilibrată şi încărcată de emoţie a Renaşterii. Dar el a adăugat o a doua voce, un pas mic pentru omul secolului XXI, dar un pas uriaş pentru muzicianul medieval. De altfel, e păcat că ne lipsesc izvoarele istorice, dar cunoscând firea umană, bănuiesc că în ciuda admiraţiei pe care o stârnea la un veac după moarte, în timpul vieţii s-au găsit unii supăraţi şi revoltaţi de tupeul lui de a rupe o tradiţie de secole, introducând o a doua voce. Întotdeauna oamenii s-au temut de nou, inclusiv în muzică.

E posibil ca Léonin să fi existat şi aproape toate urmele să i le fi şters Timpul cel nesătul, care înghite totul. Sau poate că  Léonin nici nu a existat, aşa cum nici Homer nu va fi existat vreodată. Dar a fost un anonim sau un şir de anonimi care au pus nefericirea Troiei şi păţaniile lui Odiseu într-un material coerent şi şlefuit; şi pentru că trebuiau să poarte un nume, acestor anonimi li s-a spus sub un singur cuvânt, Homer. Tot aşa, dacă Leo nu a existat, au fost nişte anonimi care au îndrăznit să introducă în cântul bisericesc două glasuri în locul unuia singur. Şi pentru că anonimul acesta colectiv ori singuratic trebuia să poarte un nume, i s-a spus Léonin. Dar spre deosebire de Homer, un singur nume nu a fost îndeajuns pentru muzică. Léonin a avut un discipol, ne spune Anonimus IV; şi aşa a apărut Pérotin, ale cărui contururi istorice sunt ceva mai ferme. Sau poate era tocmai invers,  Pérotin cel real avea nevoie de rădăcini, de un maestru, şi aşa a apărut Léonin din obscuritatea legendei. Despre Pérotin însă, alte gânduri, altă poveste, altă dată.

 


[1] “Since then, confidence in Léonin’s place has steadily weakened, until now his very existence seems doubtful.”

Despre viață și oameni, cu dr. Ilan Eldar

E aproape o însemnare de jurnal, cu o minimă editare.

De peste 20 de ani, domnul  profesor emerit Ostin Mungiu, amiralul farmacologiei românești (pentru că generalul este domnul general Acad. Prof. Dr. Victor Voicu) organizează în dulcele târg al Ieșilor o manifestare științifică sub titlul „Zilele medicamentului“. Am participat de câteva ori în ultimii ani și de fiecare dată cu plăcere, pentru că acolo am senzația că mă aflu ca într-o familie sau ca într-un grup de prieteni, în care ca un Pontifex Maximus oficiază domnul profesor Mungiu, nu doar unul din marii farmacologi naționali, ci și un mare povestitor în lunga tradiție moldovenească . De fiecare dată am avut ocazia să cunosc la Zilele Medicamentului oameni noi și deosebiţi. Am făcut-o şi anul acesta, şi deşi nu pot să povestesc tot, aşa vrea să vă spun aici ce am învăţat din prezentarea unui doctor israelian, absolut deosebit, pe numele lui Ilan Eldar. Mă limitez doar la aspectele ne-farmacologice.

Doctor format la Bucureşti, domnul Eldar a avut o prezentare într-o foarte corectă limbă română, despre particularităţile tratamentului durerii la persoanele vârstnice. A fost o prezentare de o sinceritate atipică şi fermecătoare, bazată pe experienţa lui din Israel. Mi-a părut rău că n-am avut la mine reportofonul să înregistrez totul, dar mi-au rămas în minte câteva lucruri. De exemplu, spune el, în Israel dacă ai bani şi cunoştinţele, relaţiile care trebuie, te operezi într-o zi-două. Dacă nu ai, trebuie să aştepţi, şi să aştepţi…Nu mă pot abţine şi fac un comentariu, glumind:

–  În România nu se întâmplă aşa!

–  Desigur că în România nu se întâmplă aşa, aici e un sistem bine pus la punct, confirmă el, glumeţ.

Vorbind despre persoane vârstnice, îşi presară prezentarea cu exemple mai mult sau mai puţin concrete despre tatăl lui, în vârstă de 87 de ani, cred:

–  E greu cu persoanele vârstnice, eu de exemplu sunt un om fericit. Stau la doar vreo 20-30 de km de părinţii mei. Ca să ajung la ei, pierd însă vreo oră pe drum, pentru că în Israel nu au grijă ca aici să pună gropi pe drum, şi atunci toţi ies cu maşinile şi faci vreo oră ca să ajungi. Pleci după ora cinci, pentru că până atunci munceşti, faci o oră pe drum, pe urmă stai de vorbă vreo o oră – o oră şi jumătate, apoi mai stai vreo oră să faci tratamentul şi pleci acasă, unde când ajungi e deja prea târziu şi nu mai faci nimic.

Povesteşte apoi cât de greu îi este unui vârstnic cu durere să facă faţă nevoilor medicale:

–           Dacă ştii pe cineva în spital, e simplu, pentru că ţi se deschid uşile. Eu sunt cunoscut, mi se deschide uşa, „Poftiţi Domnul Doctor!“ Dar pentru alţi oameni e mult mai greu. Tatăl meu, de exemplu, până la 65 de ani a lucrat ca doctor în spital. Îl ştiau toţi şi era respectat. Apoi până la 72 de ani a lucrat în mod voluntar ca medic, după care nu a mai lucrat în spital. Acum, între timp, s-a schimbat personalul şi nu-l mai cunoaşte nimeni. Nimeni nu-l mai bagă în seamă. Pe mine însă mă cunosc şi mă duc cu el. Ce se întâmplă însă cu oamenii în vârstă obişnuiţi, care nu cunosc pe nimeni? E foarte greu pentru ei. (Neoficial şi la noi e tot cam aşa, oficial probabil că e mai bine, habar nu am).

E preocupat de acei mulți oameni vârstnici simpli, săraci, pe care statul israelian îi pune tot mai mult să-și plătească singuri medicamentele. Cunoaște unul care vine la spital pe jos, și e o distanță lungă. E bine că merge pe jos, pentru că e sănătos și îi face bine; pacientul nu vine însă pentru asta pe jos, ci pentru că nu are bani să mai plătească autobuzul sau benzina. Când ai 400-500 euro pensie și trebuie să dai 200 de euro pe un medicament, nu prea mai poți să cumperi prea multe.

–  E greu uneori să le explici vârstnicilor şi să-i convingi că trebuie să facă anumite lucruri, mai ales eu să-l conving pe tata („Ştiu eu mai bine, sunt doctor!“).

Cu aceeaşi sinceritate, ca unul specializat în tratamentul durerii, povesteşte despre relaţia dubioasă dintre medic şi industria farmaceutică :

–  La noi există o companie (i-a spus numele, în România nu există, aşa că l-am uitat) care vinde tramadol. Şi ei au grijă de noi, fac orice pentru noi: ne trimit la congrese, ne trimit în străinătate, oriunde vrem să ne ducem, ei ne trimit. „Vrei să te duci la congresul cutare? Foarte bine, prescrie tramadol şi dacă prescrii suficient de mult, noi te ducem.“

Adaugă că el scrie uneori tramadol, dar cam rar. Prescrie morfină când e nevoie şi îşi educă pacienţii să prevină efectele adverse, mai ales constipaţia (cel mai important efect advers la vârstnici). Înspre final aflu că în Israel au posibilitatea să prescrie şi Cannabis. Însă nu-i place, deşi la prima vedere Cannabisul are toate atuurile în raport cu morfina. Se teme însă de efectele psihice, alterarea ireversibilă a memoriei şi a funcţiilor cognitive. În plus, deși el are grijă să-i atragă atenția să nu urce la volan când a folosit Cannabis, pacientul o va face. Pentru că pacienții israelieni, spune el ironic, nu sunt conștiincioși ca cei români:

–   Urcă la volan și după ce face accidentul, dacă mai e în viață spune: Dar eu n-am știut, doar o jumătate de țigară am folosit…Omoară într-un accident câteva persoane nevinovate și pe urmă spune: domnul doctor nu mi-a spus că n-am voie să conduc. Și deși eu am scris în fișa medicală, mi se spune că da, eu am scris în fișă, dar am uitat să-i spun pacientului. Iar presa va urla că atâtea vieți nevinovate au pierit din cauză că un doctor inconștient i-a prescris unui pacient Cannabis.

Un fost ministru, persoană importantă, l-a sunat recent să-i spună că nu mai suportă morfina, vrea să-i scrie Cannabis. L-a refuzat.

Nu am înregistrat toate cuvinele. Dar mi s-a bucurat inima că a doua zi am apucat să pun în scris cele de mai sus. Peste o săptămână aș fi uitat aproape tot.

Pseudocronica unui plagiat anunțat

Tren Intercity (nu spun care). În pântecele vagonului de clasa 1, vreo 7-10 persoane decente. În stânga mea, la vreun metru și jumătate, o tânără frumușică, gen studentă, butonează un telefon mobil. Nu e un Iphone, dar e un model mai sofisticat decât al meu (altminteri destul de necioplit pentru un telefon). Nu am observat astea decât după ce l-a folosit pentru o convorbire cu cineva, vreo cunoștință, prieten(ă) sau rubedenie, n-am putut să-mi dau seama și nici nu are vreo importanță. Mi-a atras atenția glasul ei cristalin care se auzea frumos în tot vagonul și mai ales, afirmația pe care am auzit-o fără să vreau:

–          Am găsit o lucrare de diploma și vreau să vorbească cu profesorul dacă e bună tema.

În gândul meu i-am spus ceva de genul:

–          Domnișoară, n-ai găsit o lucrare de diplomă, ci o temă pentru lucrarea de diploma.

Însă o subestimam. Aveam să descopăr în secundele următoare că se exprimase incredibil de corect. Ca unul care am scris  în viață două lucrări de diplomă și am coordonat scrierea mai multora (rescriind capitole întregi uneori), devenisem brusc apucat de o curiozitate intelectuală: oare ce o fi studiind și la ce disciplină o fi lucrarea? Nu m-a lăsat să sufăr, pentru că fraza următoare a fost:

–          E una care se potrivește și cu noul cod, și cu vechiul.

–          Aha, mi-am spus eu, e vorba de drept. Probabil  civil. Și tocmai când socoteam că am ascultat destul, a venit cireașa de pe tort:

–          E scrisă de o fată pe care o cunosc și costă 6-7 milioane. Dar să vorbească întâi cu profesorul, ca să-i confirme că e bine. Lucrarea e bună, pentru că se potrivește și cu codul vechi și cu cel nou. Cele mai multe din cele vechi nu mai pot fi folosite pentru că acum s-a schimbat codul.

Interlocutorul sau interlocutoarea vrea să se asigure că lucrarea e de calitate, pentru că o aud spunând:

–          Nu, e o lucrare bună, a fost susținută la Universitatea Cuza, care e universitate mare, pretențioasă.

Nu cred că a mai fost mult și a terminat. Oricum, gândurile mele o luaseră razna, pentru că tocmai primisem răspunsul la o întrebare care îmi ațâța curiozitatea de ceva vreme. Evrika!  Nu era taina vieții, dar era taina economiei plagiatelor de la lucrările de licență. Aflasem prețul! 6-7 milioane. Merită? Probabil că da; decât să trudești pe puțin 2-3 luni, să citești, să gândești (toate astea fac rău culturii personale și dezvoltării profesionale), nu e mai bine să cumperi una bună, de la o persoană pe care o cunoști?

Domnișoara nu mi s-a mai părut deloc frumoasă. Mi s-a părut că intermediind achiziția unui plagiat își pierduse orice mister. Era una din miile, poate zecile de mii de persoane din această țară care găsesc că a prezenta ceva muncit de altul ca fiind muncit de tine e un lucru socialmente acceptabil. Știu că nu e frumos să asculți convorbirile altora, dar convorbirea fusese publică. Vorbea cu glas tare, ca și cum ar fi povestit filmul de-aseară. Ceea ce mi-a sugerat că găsea această tranzacție ca fiind una normală. Eu, dacă prin cine știe ce absurditate a destinului ar fi trebuit să fac asta, probabil că aș fi așteptat să ajung undeva unde să fiu singur, să mă încui într-o cameră și chiar și atunci aș fi vorbit în șoaptă, pentru că mi-ar fi fost rușine să mă mai audă vreo pereche de urechi. În vagon erau însă mai multe perechi de urechi. Am constatat apoi că tânăra era cu o doamnă și un domn mai în vârstă, care păreau să-i fie părinți. Nu mi-au creat impresia că li s-ar fi părut ceva în neregulă cu asta, dar nu sunt sigur că au înțeles mai mult decât că fata face o faptă bună.

Și de ce ar trebui să  consider eu asta ca fiind o problemă, de vreme ce unii profesori universitari sau miniștri par să fi făcut același lucru? Ea face doar ce-i vede pe alții mai mari făcând, vor spune unii. Cred însă că acest raționament este greșit. Cred că ne scăldăm într-o băltoacă morală mizerabilă în care ni se pare normal să ne atribuim merite și să preluăm pe nedrept munca altora, cu condiția să nu ajungem miniștri sau să devenim cumva vizibili în spațiul public. Presa nu a avut nicio problemă cu faptul că domnul X ar fi plagiat nu știu ce publicație a altui autor român sau străin… până când a devenit ministru. Ceea ce îmi creează impresia că e OK să faci lucruri de genul acesta câtă vreme îți cunoști limitele și nu vrei prea multe de la viață sau de la societate; vrei doar să capeți o diplomă. Pentru că în mentalul colectiv național, încă de pe vremea lui Caragiale, este considerat un lucru normal ca oricine să isprăvească în mod onorabil școala pe care a început-o, pentru simplul fapt că a început-o. Pentru asta există tot felul de soluții românești, cum ar fi Niță Ghițescu care îl ajută pe Ghiță Nițescu sau lanțul slăbiciunilor („Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de față, fiind vorba, mă-nțelegi, de o chestiune…“).  După cum pare să existe și această percepție că toate aceste lucrări de diplomă/licență sunt doar niște cerințe birocratice stupide, care nu au nicio legătură cu realitatea, cu educația universitară și cu formarea în vreun fel a viitorului profesionist. Sunt doar niște formalități care trebuie bifate. Și atunci, orice modalitate de rezolvare a problemei este dacă nu la fel de onorabilă, în orice caz la fel de acceptabilă. La primărie trebuie să dai ceva ca să obții autorizația de construcții în termen, la nu știu care inspector trebuie să-i dai ceva ca să te găsească în regulă, pentru lucrarea de diplomă dai ceva și ți-ai rezolvat problema. Se pare că uneori, chiar profesori iau o lucrare mai veche, o mai perie puțin și o relansează ca pe o nouă producție intelectuală (nu știu dacă gratis sau contra cost).

Învață un student ceva scriind o lucrare de licență? Cred că da, presupunând că sistemul funcționează corect. Studentul învață să caute în marea de literatură științifică aflată permanent într-o expansiune quasi-logaritmică. Învață să sistematizeze informațiile despre un anumit subiect și să citeze literatura științifică într-un mod standardizat. Învață – în cazul disciplinelor științifice experimentale – alfabetul unei investigații experimentale și al raportării rezultatelor cercetării. Și ar trebui să învețe să facă știință bazată pe dovezi. Cei mai mulți studenți – cel puțin cei pe care-i cunosc eu mai bine – însă în ultimul an sunt atât de preocupați de găsirea unui loc de muncă și umplerea rubricii din CV numită „Experiență“ și eventual de pregătirea examenului de licență, încât nu au decât prea puțin timp și interes (iar uneori nu le au deloc) pentru a lua în serios această sarcină academică. În plus, pentru imensa majoritate a angajatorilor ceea ce contează este diploma și experiența, nu cunoștințele acumulate în facultate sau ciudățenia aia plictisitoare de lucrare de diplomă. Iar unii profesori cred la fel de mult în valoarea acesteia, încât unii cu greu pot fi găsiți pentru a-i da studentului vreo indicație (asta se întâmplă mai ales la facultățile la care un profesor are vreo 50 de lucrări de îndrumat/coordonat, sau chiar 100). Așa că ar merita să abordăm și acest subiect din perspective noi. Ce ar fi dacă am introduce susținerea lucrării de licență (mă rog, a unei lucrări de cercetare) într-unul din anii pre-terminali? Ce ar fi dacă am face din ea o cerință opțională, care să confere un plus de valoare diplomei de licență? (Nu toți viitorii absolvenți vor lucra în domenii care vor utiliza cunoștințele acumulate în procesul de elaborare a unei lucrări științifice). Într-un asemenea model, lucrarea s-ar putea elabora și depune și la 10 ani de la absolvire, când ipochimenul ar putea avea mai multă experiență și viziune, dacă nu mai mult timp și interes pentru cutezătorul demers științific. Ce ar fi dacă în fiecare an studentul ar trebui să depună un referat (echivalent unui capitol din partea teoretică) sau o lucrare experimentală (echivalentul unui capitol din partea experimentală)? În gândirea noastră medievală un singur drum duce la Roma. Cu puțin curaj și imaginație, s-ar putea să descoperim că multe alte drumuri duc tot într-acolo. Merită în orice caz, să nu încremenim în proiect și să explorăm și alte paradigme. Sper să nu fiu linșat pentru această mică erezie; am altele mai îndrăznețe în minte (referitoare la învățământul universitar), pe care într-o zi s-ar putea să le exprim public.

Secretele unui eșec reușit. Dezvăluite de Donald Keough

Puține cărți de management se citesc cu plăcerea unui roman, pentru că puține sunt scrise atât de bine. Cartea lui Donald Keough[1] e în elita acelora puține. Este o carte despre managementul în afaceri, dar deși a fost scrisă pentru oamenii care vor să eșueze în acest domeniu și nu știu cum (sau știu, dar vor să fie siguri că eșecul va fi beton), rețeta secretă a lui Keough poate fi aplicată pentru a eșua cu succes (dacă îmi e îngăduit să mă exprim astfel) și în politică de pildă, sau în managementul unui ONG (care nu ar trebui să fie neapărat o afacere, deși viața se încăpățânează să demonstreze contrariul). De ce spun că e bine scrisă? În primul rând pentru că e plină de un umor sănătos de la un capăt la altul. Mai sunt și lucruri serioase, dar în multe pasaje parcă ai citi Jerome K Jerome și nu o carte temeinică despre cum să eșuezi în afaceri. În al doilea rând pentru că e o carte scurtă 141 (una suta patruzeci și una) de pagini. Puținătatea ei întru pagini te încurajează să o citești, chit că te învață un lucru nu foarte apreciat de societate (cum ar fi să eșuezi); Ana Karenina (e o carte, nu o prezentatoare de știri) prin mărimea ei îi sperie pe mulți și îi descurajează să o citească, deși unii vor spune că și ea ajunge oarecum la același rezultat, însă pe căi mult mai ocolite.  Și în al treilea rând pentru că, așa cum îi stă bine unei cărți de management (deși nu tuturor cărților de management le stă bine) e realmente organizată. Sunt 10 reguli simple, le urmezi și eșecul e ca și garantat. Iar după ce termini a zecea regulă ai plăcerea să afli că autorul îți oferă un bonus de 10% – încă o regulă, a unsprezecea, absolut gratuit. Sigur, există și bonusuri mai mari de 10% pe lumea asta, dar Coca-Cola preferă să investească mai mult în reclame luminoase cu moș-crăciuni veseli decât în discount-uri de 50%. Iar Keough, dacă nu v-ați prins până acum sau nu știați deja, a fost președinte și director general al companiei Coca-Cola din 1981 până în 1993.

De aici încolo ar trebui să-mi fie ușor, pentru că mă voi limita în esență la a cita regulile lui Keough pentru un eșec reușit și unele din lucrurile pe care le-am găsit memorabile în carte. Să intre prima regulă!

 1.       „Nu mai risca!“

„….dar în momentul în care revoluția agrară le-a permis oamenilor să se stabilească la locurile lor, cei mai mulți dintre ei au făcut acest lucru. Oamenii au ales să trăiască precum părinții și bunicii lor, fără să se avânte prea departe de sate. Și aveau motive întemeiate. Dincolo se întindea lumea plină de pericole. Uitați-vă la vechile hărți maritime cu zonele lor de rău augur, denumite terra incognita (tărâm necunoscut) și uneori înfrumusețate cu și mai multe avertizări amenințătoare, cum ar fi «Aici ar putea fi dragoni». Cine ar risca să navigheze spre asemenea locuri?

Unii au făcut-o, bineînțeles. Dar majoritatea oamenilor au rămas acasă. Multe lucruri ți se putea întâmpla dacă riscai, majoritatea dintre ele fiind probabil lucruri rele.“

În trecere, merită pomenit că în cadrul acestei reguli am aflat că prin 1900 „familiile americane cheltuiau de două ori mai multe pe înmormântări decât pe medicamente.“ Păcat că n-a făcut socoteala și de câte ori cheltuiesc acum mai mult pe medicamente decât pe înmormântări. În orice caz, probabil are dreptate că ăsta e un lucru bun, câtă vreme înghiți medicamente, ești încă în viață și poți să riști mai departe.

Tot aici afli povești interesante despre compania Xerox. Cea mai frumoasă parte a poveștii este cea în care Chester Carlson, inventator quasi-necunoscut din Queens încerca să convingă pe cineva că ideea copierii „electrofotografice“ merită exploatată comercial. Ce i-au răspuns (pe scurt) ani de-a rândul oamenii și peste 20 de companii??

– Indigoul este la fel de bun. De ce ne-am complica pentru asta cu o mașină mare și scumpă?

 2.      Fii inflexibil

„Asta e tragedia omului: lucrurile din jur se schimbă, dar el nu.“ (Machiavelli).

Aici Keough a strecurat istoria companiei IBM, devenită celebră în mai toate cărțile de management, care prin anii 1980, când PC-ul devenea tot mai democratic, a refuzat să accepte că viitorul ar putea fi altfel decât și-l imaginaseră ei (doar cu computere mainframe):

„În anii ’80 menționam uneori, în cadrul întrunirilor consiliului consultativ al IBM, faptul că vedeam tot mai multe PC-uri în diferitele birouri ale Companiei Coca-Cola. Primeam ca răspuns un zâmbet politicos și o ridicare din umeri. Era ca și cum conducerea IBM ar fi stat pe malul unui râu. Oricât ai sta acolo, nu vezi niciodată același râu de două ori, căci el se află în continuă mișcare. Istoria este în aval, viitorul în amonte [sic!], acolo unde oportunitățile și pericolul ar putea să-ți apară în cale. În realitate, liderii IBM erau prea preocupați să privească în aval, urmărind cu bucurie acele frumoase și profitabile computere mainframe plutind pe râu și în jurul lumii.

Cortina finală pe acest mic episod istoric de afaceri este că PC-ul IBM denumit ThinkPad a sfârșit în fabricile de laptopuri din China sub denumirea de Lenovo.[…]“. Pentru alte povești și detalii despre cum să fii inflexibil, mergeți la carte.

3.      Izolează-te

„Bineînțeles, dacă vrei să fii izolat, nu face asta [nu te plimba printre oameni și nu sta de vorbă cu ei]. Este o pierdere completă de timp. În mod invariabil, oamenii te vor deranja cu detalii zi cu zi despre afacere, detalii pe care e mai indicat să nu le cunoști. Cum ar fi, de exemplu, numele lor. Nu te obosi să înveți numele angajaților. Ar putea pleca și te trezești că ai irosit atâta efort. (Am citit undeva despre o matroană britanică din înalta societate care nu s-a străduit niciodată să învețe numele servitorilor ei. Pe rând, valeții s-au schimbat, iar ea îi striga pe toți «Valet». Pe menajeră, «Menajeră». Pe grădinar, «Grădinar». Ar fi putut fi un director general izolat foarte bun.“

Nu-ți trebuie cunoștințe avansate de analiză matematică sau astronomie ca să prinzi ideea. Mai sunt însă în acest capitol multe aspecte și studii de caz, care merită citite. Iar dacă vei urma regula, intri în linie dreaptă spre bine-meritatul eșec.

4.      Asumă-ți infailibilitatea

Cel cu infailibilitatea e unul dintre cele mai scurte capitole. Probabil pentru că e limpede ca lumina zilei că „dacă vrei să cazi, trebuie să devii un lider infailibil.“ Așa că o scurtez și eu și trecem la regula următoare.

5.      Fă-ți jocul la granița cu incorectitudinea.

Cred că știrile (politice și nu numai) din România exemplifică mai mult decât suficient conținutul acestei reguli. De altfel, îmi pare că regula asta e practicată de homo sapiens atât de sistematic, încât s-ar părea că numai unii cu boli genetice grave își fac jocul doar în perimetrul corectitudinii. Toți ceilalți, au undeva pe cromozomul nr. 2 (sau o fi pe altul – 5, 8 ce număr o avea) o genă pentru trișare. Iar la unii dintre noi – de la fanarioți, de la turci, sau de la Râm ni s-o trage – cred că au cele mai multe còpii ale genei.

6.      Nu sta pe gânduri 

Am găsit aici un scurt text pe care-l găsesc memorabil: „De fapt, se spune că trăim în epoca informației. Nu e adevărat. Trăim în epoca datelor.“ Primim volume enorme de date, dar nu mai apucăm să le examinăm critic și să le transformăm în informații care să aibă un sens pentru noi. „Potrivit unui studiu, în 2006, un angajat obișnuit dintr-o corporație are de-a face cu 133 de e-mail-uri zilnic. Mai mult de atât, se lovește de mijloace diferite de comunicare: un fax aici, un mesaj scris dincolo; participă la o ședință aici, o teleconferință în cadrul unei alte ședințe dincolo; urmărește o prezentare în PowerPoint aici, un raport vide dincolo. Telefoane care sună pe birou și vibrează în buzunar.“ (Vă sună cunoscut? Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare).

Un alt pasaj la care un leader ar merita să reflecteze: „Cred în cercetare, însă nu mă aștept ca ea să-mi dea mai mult decât o scânteiere, un instantaneu al unui moment din timp. Graficele în formă de clopot nu-mi vor spune cu adevărat cum să proiectez o viziune asupra viitorului. Sondajele nu vor dezvălui cum ar trebui să arate visele despre ziua de mâine pentru că nimeni nu știe. Dacă cei care au construit primele mașini i-ar fi întrebat pe oameni ce își doresc în termeni de transport, răspunsul cel mai probabil ar fi fost «Cai mai rapizi»“. Morala ar fi că viitorul nu trebuie să-l afli de la consumatori, clienți sau public. Viitorul îl construiești.

Iată un pasaj plin de umor: „«Nu atât lucrurile pe care le știm ne aduc probleme. Mai degrabă lucrurile pe care le știm, dar care nu sunt așa cum le știm.» Mark Twain. (Unii știu că nu Mark Twain a spus acest lucru. Ci Artemus Ward, Ralph Waldo Emerson sau Will Rogers. Eu știu, cu siguranță, că nu a fost nici unul dintre aceștia. A fost unchiul meu, Vern. Eu știu. Am fost acolo când a spus-o)“.

„Dacă tot ești hotărât să eșuezi, este obligatoriu să nu stai pe gânduri. Sau, și asta e ispită curată, poți evita aproape orice responsabilitate luând pe cineva care să gândească în locul tău. Aceasta ne duce la…

7.      Pune-ți toată încrederea în experți și consultanți externi“

Prin anii 1980, niște experți externi au consiliat Coca-Cola să schimbe formula de fabricație, ceea ce a condus la lansarea în 1985 a nefericitei „New Coke“. Publicul a fost oripilat și a reacționat cu indignare proletară, inclusiv prin mii de scrisori adresate conducerii companiei:

„Una dintre scrisori era de la un avocat din Idaho, adresată mie și lui Roberto: «Domnilor, ați vrea să-mi dați câte un autograf în josul acestei scrisori, pentru că în curând va valora o avere. Va purta numele celor mai idioți doi directori din istoria afacerilor din America». O asemenea scrisoare este bună pentru a simți umilința din când în când.“

Merită cu prisosință citit acest capitol, nu veți pierde nimic, nici măcar timpul. Dar pentru cei care nu vor să se deranjeze să citească toată cartea și totuși vor mai multe informații despre experți și bubele lor, puteți intra aici: http://topdocumentaryfilms.com/the-trouble-with-experts/ (uneori și eu am fost/sunt considerat un „expert“ pe unele arii mai mult sau mai puțin înguste, astfel încât recomandând documentarul îmi fac cel mult un deserviciu; dar merită vizionat).

8.       Iubește-ți birocrația

Cine a fost vreodată victima acestui zeu al societăților moderne, nu poate să nu iubească acest capitol și nici nu poate să conteste eficiența regulii. Citindu-l ai cel puțin satisfacția că nu ești singurul care nu înțelege rostul multor ritualuri birocratice (chiar dacă adesea sunt un rău necesar care la origine a avut și un sens).

„Iată cum funcționează totul: Instalezi un manager și în 18-19 luni el sau ea are un asistent. Asistentul devine junior manager și ghiciți ce? Un alt asistent. Și tot așa.

Există straturi peste straturi de oameni, dar, când sună un client, nu e nimeni acasă. Toată lumea e în vreo ședință. Aceste ședințe generează și mai multe hârțoage, mai multe e-mailuri, mai multe ședințe. De multe ori există ședință care planifică ședințe. Ședințele sunt slujbele religioase ale birocrației, iar birocrații sunt deosebit de evlavioși.“

9.      Trimite mesaje confuze

Acest capitol nu mi s-a părut dintre cele mai reușite, dar am reținut de aici două citate care sunt suficiente pentru a-l salva de la o critică distructivă:  „Problema cu comunicarea este iluzia că s-a realizat.“ (G. B. Shaw). „Există în viață multe lucruri mai importante decât banii și toate costă bani.“ (Fred Allen).

 10.  Teme-te de viitor.

E trist că mulți smintiți nu vor citi cartea asta și mai ales, acest capitol, deși chiar dacă o vor face, nu sunt sigur că-și vor schimba părerile în care au încremenit. Există o plăcere masochistă a homo sapiens de a face preziceri sumbre și a vedea tot felul de amenințări la adresa fericirii și bunăstării sale. Și de oricâte primejdii apocaliptice am scăpa, „industria pesimismului“ rămâne activă și prosperă.

„Am scăpat de sfârșitul proiectat al lumii, de înghețul global din anii ’70, de aproape sfârșitul lumii de la Cernobâl din anii ’80, de sfârșitul și mai apropiat al lumii determinat de virusul mileniului Y2K, de moartea provocată de alarul de pe mere, de cancerul provocat de rețelele de curent, de cancerul provocat de telefoanele mobile, de cel cauzat de coloranții din mâncare și de cel cauzat de ciclamatul din băutura răcoritoare dietetică TAB.“

„Industria știrilor nu are prea multă legătură cu știrile bune. Doar lucrurile rele îi pot alarma pe oameni. Și e perfect normal. Milioane de mașini care se deplasează în fiecare zi, fără incidente este o informație drăguță. Dar zece mașini implicate într-un accident formează o știre!“

11.  (Bonus) Nu mai fi pasionat de muncă – niciodată

E o regulă bună pentru eșec, deși în România nu cred că aveam nevoie să ne învețe Donald Keough asta. Cu excepția unei minorități, nu cred că cei mai mulți se fac cumva vinovați de prea multă pasiune în muncă. Mulți muncesc, unii chiar mult, dar cei care pun pasiune în muncă, sunt mult mai puțini. De altfel, mulți nu pun pasiune nici în viață. Ei nu trăiesc viața, ci există. Nu au niciun vis care să-i târască nemilos înspre el, nicio sete interioară care să-i împingă înspre miezul vieții, înspre cunoaștere, înspre căutare. Sunt dezamăgit și nedumerit să văd că de multe ori mai mult de jumătate din studenții mei, dacă nu-i împing de la spate, nu au curiozitatea să se uite în microscop și să cunoască o părticică de lume pe care n-au mai văzut-o până atunci. Setea de cunoaștere parcă ar fi amurgit încă din veacurile Renașterii.

„Dacă vrei neapărat să eșuezi, pierde-ți pasiunea pentru ceea ce faci. Scoate-ți bucuria din pasul de dans. Spune-ți ție însuți: «E destul de bine». Sau «Asta nu ține de mine». Sau «Nu-mi pasă». Sau «Oricum plec în curând».

Cu toții cunoaștem oameni care au făcut acest lucru. Aceștia sunt roboții cu chipuri gri pe care-i găsim în orice loc de muncă, oamenii care par să se bălăcească în propria nefericire, blestemând întunericul în loc să aprindă o lumânare.“

Dacă totuși nu vreți să eșuați, vă spun un secret, pe care probabil că altfel nu l-ați fi aflat niciodată: citiți regulile și faceți exact pe dos. De exemplu, îndrăzniți să riscați, acceptați că puteți greși, puneți pasiune în muncă și în loc să blestemați întunericul, aprindeți o lumânare. Veți lipsi lumea de un eșec frumos, dar s-ar putea să vă simțiți bine la sfârșitul zilei.


[1] Donald R. Keough. Eșecul în afaceri: 10 reguli de urmat. Editura Litera Internațional, București, 2009. Trad. Graal Soft – Integrated Translation Services. Este prima carte tradusă pe care o întâlnesc, la care numele traducătorului e înlocuit cu cel al unei companii (editorul este și el original, fără prenume, dar cu fii – „Vidrașcu și fiii“); neavând acces la original, nu pot să apreciez fidelitatea traducerii, însă în general mi s-a părut că sună bine (după cum vă puteți convinge singuri citind pasajele presărate de mine aici) .

Nişte părinţi pedepsiţi

Săptămâna asta am motive suplimentare să mă consider un părinte fericit: Beatrice (fetița mea, nu regina Olandei) e demult înscrisă la școală, iar la grădiniță pricepuții noștri din ograda Ministerului Educației nu au inventat încă un sistem de înscrieri la fel de performant ca cel pe care l-am văzut aplicat cu rezultate spectaculoase la școlile din București. Spun spectaculoase, pentru că a avea câteva sute de părinți furioși, pedepsiţi să stea grămadă în ograda plină de soare a unui liceu e un veritabil spectacol. Deși poate ar trebui să-i invidiez pe acei părinți. Eu mă chinuiesc să-mi fac singur sau să negociez cu familia programul pentru week-end. Lor li l-au făcut deja niște funcționari vizionari: l-am văzut pe unul pe sticla televizorului explicând cu mult calm că totul e foarte bine, și că dacă după ce au stat 3-4 zile la coadă tot n-au reușit să-și înregimenteze odraslele în sistemul de învățământ obligatoriu și gratuit, în generozitatea lor, ei le vor asigura plăcerea de a participa cuminți în cursa pentru înscrieri și în week-end (nu am reprodus cuvintele, dar am redat ideea). Or, ca părinte, ce mijloc mai minunat de a-ți petrece week-end-ul poți să găsești, decât să stai cu soțul și copilul (sau copiii) la o coadă lungă, socializând cu părinți și bunici care împărtășesc aceeași plăcere perversă, mângâiați de razele fierbinți ale soarelui sau, după cum sugerează serviciul meteo pentru acest sfârșit de săptămână, de picăturile răcoroase ale ploii? Doar n-o să-ți irosești bunătate de timp liber cu familia prin parcuri și  alte locuri de joacă ori plăcere pentru copii?

Doamna mea s-a stresat, e adevărat, vreo doi ani până să alegem o școală pentru Beatrice, dar înscrierea (experimentată la două școli) s-a săvârșit cu un picuț suportabil de birocrație, dar fără stat pe la cozi. Realitatea este că sistemul anterior era imperfect și noul sistem de alocare a școlii pentru odraslele noastre nu e neapărat rău. Într-un fel, te scutește ca părinte de regretele târzii: dacă ceva nu-ți place la școala la care cu mânuța ta l-ai înscris, conștiința începe să te frece la cap, cum că e vina ta: dacă l-ai fi înscris la cealaltă, poate ar fi fost mai bine… Așa, tu bifezi 20 de școli, folosindu-ți înțelepciunea și  și priceperea din dotare, iar oracolul din Delphi (mă rog, un substitut cu rang de funcționar, sau poate și mai bine, un calculator neinfluențat de emoții și sentimente) o alege pe cea mai bună pentru tine și puiul tău. Părinții mei n-au realizat decât târziu, la peste 30 de ani, ce fericiți au fost că n-au trebuit să aleagă școli pentru mine și frații mei: era una singură la noi în sat, și pe aia au ales-o fără o umbră de îndoială. Iar mie la vremea aceea nici că mi-a trecut prin fapt că ai putea să alegi între mai multe școli la care să mergi. Spun așadar, fără pic de ironie că noul sistem introdus de cârmuitorii noștri merită experimentat și că are probabil unele lucruri bune, pe care cei ce gestionează sistemul le știu mai bine decât un simplu cetățean ca mine. Însă nu pot să nu mă revolt față de lipsa de viziune în transpunerea lui în practică și, mai ales, față de problema concretă manifestată în București.

În primul rând, m-aș fi așteptat să aud pe cineva care își asumă eșecul în acest oraș de peste două milioane de locuitori, și își cere scuze că nu a anticipat că un singur centru pentru șase sectoare nu va fi de ajuns. În al doilea rând, deși apreciez bunele intenții de a corecta situația prin mărinimia de a le îngădui părinților să facă înscrierile și în week-end, soluția privește sacrificarea weekend-ului de către părinți pentru înscrierea la școală ca fiind normală, dar nu este; pentru multe familii, sfârșitul de săptămână este singura oază de timp în care părinții pot petrece timp cu copiii lor și dezvolta relațiile mai mult sau mai puțin superficiale din timpul săptămânii (fapt valabil de altfel și pentru nefericiții funcționari chemați la lucru în week-end, care nu sunt mai puțin oameni, cu bucurii și supărări). Unii vor spune însă că e de preferat să sacrifici  week-end-ul decât să te învoiești a doua săptămână la rând de la serviciu sau decât – eventual – să-ți iei o săptămână de concediu. Ceea ce este adevărat; şi ceea ce mă conduce spre a treia obiecție majoră față de sistemul primitiv aplicat pe nervii părinţilor bucureșteni.

Am intrat de mai bine de unsprezece ani în secolul XXI. Un secol în care multe, foarte multe lucruri se pot realiza fără stat la cozi şi chiar fără a te deplasa din propria locuinţă. S-a inventat internetul şi Web-2. Iar înscrierea pentru şcoală este un simplu sistem de alocare a opţiunilor. Nu e nevoie să depui documentele (xerocopii pe hârtie, o cerinţă de asemenea discutabilă în acest secol al electronicii) acum: le poţi depune şi după ce sofisticatul sistem construit de Fratele cel Mare te-a informat unde ţi-a fost repartizat copilul. Aşa că pur şi simplu, putea fi creat un sistem în care părinţii să introducă datele din faţa calculatorului personal. E drept că Ministerul Educaţiei are un trecut marcat de măreţe insuccese în lupta cu serverele şi internetul. Dacă asemenea sisteme funcţionează însă în toată lumea, înseamnă că se poate învăţa din eşecuri şi se poate construi unul mai bun şi în România. Din păcate, cârmuitorii noştri au avut în general o teamă cronică în implementarea sistemelor informatice prietenoase cu utilizatorii-cetăţeni. Şi după ce statul român a încurajat cam pe toată lumea să introducă şi să accepte plăţi cu cardul, numai impozitele nu poţi să le plăteşti astfel la ANAF (din fericire, o poţi face cu ordin de plată prin intermediul băncilor). Dar, ca să revin la ideea de la început, deocamdată am motive să fiu un părinte fericit: nu a trebuit să-mi înscriu copiii la şcoală anul acesta. Şi sper ca în 2-3 ani, când va trebui să-mi (mai) înscriu vreunul din copii pe la vreo şcoală, să o pot face de acasă. Sfântul Augustin ar fi scris că „Speranţa are două fiice frumoase. Numele lor sunt Furia şi Îndrăzneala. Furia că lucrurile sunt cum sunt. Îndrăzneala pentru a le face aşa cum ar trebui să fie.” Eu sunt furios că lucrurile sunt aşa cum sunt, şi ca mine sunt mulţi, mulţi alţii. Să sperăm că va găsi cineva şi îndrăzneala să le facă aşa cum ar trebui să fie.

Ciocanul lui Maslow şi cercetarea ştiinţifică

„Dacă tot ce ai la îndemână e doar un ciocan, totul în jur începe să semene cu un cui.“ Am descoperit asta într-o carte despre cercetare şi cercetători din domeniul dezvoltat relativ recent şi numit neuroştiinţă. Doar câteva milisecunde mi-au trebuit ca să realizez că asta se potriveşte atât de bine cercetării ştiinţifice din ţara mea de glorii şi dor, încât am memorat zicala cât ai zice „cui“. Afirmaţia proverbială este cunoscută de fapt sub numele de „ciocanul lui Maslow”, „ciocanul de aur” sau „legea instrumentului“. Nu m-aş mira ca pe viitor să mai capete câteva nume. Referirea la Maslow este legată de faptul că celebrul psiholog (îl ştiţi, Abraham cel cu piramida nevoilor) i-a asigurat publicitatea pe la jumătatea anilor 1960. Se pare că fusese însă deja enunţată în termeni uşor diferiţi de filosoful american Abraham Kaplan cu vreo doi ani mai înainte, ca „lege a instrumentului”, însă în cuvinte mai puţin memorabile. Să revin însă la cercetarea ştiinţifică, în special cea naţională, pe care o ilustrează aşa de bine ciocanul lui Maslow.

Teoretic cercetarea ştiinţifică e importantă, e foaaarte importantă, de aceea de pildă, personalul didactic din universităţi cam în toată lumea e evaluat doar în funcţie de rodul cercetării ştiinţifice, abilităţile sau eforturile didactice fiind considerate în general irelevante sau insignifiante. Iar rodul cercetării ştiinţifice e reprezentat de articole (desigur, tot ştiinţifice, nu cele de ziar). Pe vremuri articolele se măsurau la kilogram, până când nişte băieţi deştepţi au atras atenţia lumii că nu toate creaturile astea de hârtie (între timp unele au devenit doar electronice) sunt egale între ele, ci unele sunt mai egale decât altele. Şi prin urmare, trebuiau create nişte instrumente scientometrice care să sorteze articolele pe categorii de calitate. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume şi să producă bani, li s-a spus, simplu, ISI Web of Knowledge. Mantra repetată obsesiv în ultimii ani printre cercetătorii din România a fost „factorul de impact”, care în realitate descrie şi califică un jurnal ştiinţific şi nu neapărat calitatea unui articol. Mai recent, stăpânirea a poruncit că nici „factorul de impact” nu mai este suficient, ci „scorul relativ de influenţă”, calculat pe baza factorului de impact (şi care din păcate reflectă tot jurnalul sau domeniul, şi nu calitatea articolului). Dar să revenim la ciocanele noastre.

În mod ideal, fiecare cercetător îşi doreşte să fie în miezul fierbinte al problemelor lumii şi să le dea de cap: să descopere secretele nemuririi, ale fericirii, perpetuum mobile, cum să cultivăm plante nemodificate genetic, dar să hrănim toată planeta, vindecarea SIDA, a cancerului, a Alzheimerului şi a altor 10.000 de boli nesuferite, tainele memoriei şi ale uitării, transformarea dioxidului de carbon în petrol prin fotosinteză artificială şi multe altele, variind de la o rămurică a ştiinţei la alta (că doar ştiinţa e cel mai mare copac, plin de ramuri şi rămurele). În multe din aceste domenii, materia cenuşie e partea cea mai ieftină a cercetării: toţi oamenii sunt dotaţi cu creier, şi chiar dacă nu sunt toţi geniali, cei mai mulţi au învăţat să citească (până şi în engleză cei mai mulţi dintre ei) şi să-şi dea cu părerea despre diverse fapte şi informaţii. În domeniul ştiinţelor experimentale însă, nu este suficient să ai materie cenuşie. Poţi să fii şi geniu, asta nu te ajută prea mult, pentru că ipotezele trebuie verificate experimental. Iar majoritatea experimentelor necesită astăzi instrumente foarte sofisticate, exacte şi sensibile ale căror preţuri sunt neruşinat de mari. De aceea, cercetătorii din multe zone ale lumii, chiar şi din state occidentale, dacă au ghinionul să lucreze la universităţi ori instituţii mai mărunte, nu au de cele mai multe ori decât un ciocan. Şi toate preocupările de cercetare iau atunci forma unor cuie. Nu cercetează ce trebuie, ci ce pot cu ciocanele lor. Ca să sfidezi destinul, mai încerci să colaborezi cu colegii de la alte universităţi, catedre, institute de cercetare etc, dar nu ştiu cum se face că ei au de obicei tot un singur ciocan: mai mic, mai mare, mai roşu sau mai verde, cu coada mai rotundă sau pătrăţoasă, însă ciocan. Şi atunci e ca în bancul cu miliţienii care băteau un iepure ca să se recunoască mistreţ. Cercetătorul român dă vârtos cu barosul în problemă şi urlă:

– Recunoşti că eşti cui? Recunoşti că eşti cui?

Mi se pare întristător că nici unul din decidenţii întru instrucţiunea naţiunii (recte miniştrii educaţiei) nu a avut suficientă viziune încât să realizeze că asigurarea unui minimum de infrastructură în orice universitate este strict necesară pentru a face cercetarea naţională competitivă în mod absolut (şi nu raportându-ne la albanezi sau ucrainieni, deşi nu ştiu în ce măsură aceste comparaţii ne avantajează). În general toţi miniştrii de până acum par să fi preferat mai degrabă să înfiinţeze noi universităţi, de regulă dotate doar cu spaţii de învăţământ şi calculatoare, decât să evalueze care sunt dotările minimale necesare destinate cercetării în universităţile deja existente şi să ofere o strategie pe termen mediu pentru asigurarea acestora. Interesele politice, personale sau regionale par să fi fost întotdeauna mai importante decât cele pur naţionale. Însă prostia se plăteşte întotdeauna, şi notele de plată au început să vină. Decidenţi politici şi birocraţi au început să se neliniştească tot mai mult, mai ales în prag de alegeri, că România nu absoarbe aproape nimic din fondurile comunitare alocate cercetării, deşi de contribuit, contribuie conform regulilor. Cu infrastructura existentă, în multe domenii absorbţia fondurilor în materie de cercetare nu poate fi decât himerică.

Cel mai recent ex-ministru a avut iniţiativa teoretic bună a clasificării universităţilor, în care infrastructura a avut o pondere importantă, dar asta n-a rezolvat aproape nimic, iar efectul – într-o oarecare măsură imoral – a fost că se creează impresia că este vorba doar de meritele sau cusururile oamenilor care constituie acele universităţi. Oamenii sunt poate cea mai importantă resursă, dar în domeniul ştiinţei experimentale chiar dacă sunt foarte buni, sunt doar ca zerourile care se adaugă după o cifră non-nulă: fiecare creşte în mod logaritmic mărimea numărului, însă dacă lipseşte acea cifră non-nulă (infrastructura), valoarea lor va tinde către zero. Dar până când va reuşi fiecare şandrama de cercetare românească să se descurce cum va putea (mai cu o pilă, mai cu o relaţie, mai cu un grant câştigat cu chiu, cu vai), înapoi la ciocan (asta dacă nu aveţi şi vreo seceră)!