Sări la conţinut

Polifonie dostoievskiană

martie 16, 2018

Îmi place statistica şi iubesc statisticile. O cunoştinţă îmi spunea cu câţiva ani în urmă, plină de entuziasm, că scrie o carte care ar urma să se numească „Viaţa ca o statistică“ şi care ar trebui să fie plină de statistici şi curiozităţi numerologice despre viaţa şi făptura umană. După ce am parcurs şi ultimul rând din „Fraţii Karamazov“, despre care o lungă listă de celebrităţi precum Einstein, Freud, Somerset Maugham, Kafka, Kurt Vonnegut, Haruki Murakami, Wittgenstein sau Heidegger (ştiu, am uitat să trec fotbaliştii şi cântăreţii de hip hop) au avut o profundă admiraţie, am fost curios dacă astăzi povestea mai stârneşte aceleaşi emoţii. Aşa că m-am dus pe GoodReads (pentru nedumeriţi, întrebaţi la Google) şi m-am uitat pe statistici. Peste 187.000 de cititori care au evaluat cartea, peste 8600 de recenzii, 54% evaluare etichetând-o cu 5 stele, adică nota 10, cum ar veni. Încă 28% i-au dat 4 stele. Altfel spus, peste trei sferturi din cititorii de pe goodreads consideră cartea bună sau foarte bună. Dar există și 1% care i-au dat o singură stea. Curiozitatea mă gâdilă încă să înțeleg cine sunt acești 1% și ce s-a petrecut în mintea lor când au atins verbul dostoievskian (pentru că este limpede că verbul nu i-a atins pe ei), dar viața e prea scurtă să cercetezi nimicul. În treacăt însă, am găsit o Michelle care se plânge că „povestea a început dureros de lent“ și că un roman grozav n-ar trebui să le pretindă cititorilor să se forțeze să stea treji mai mult de un sfert din carte ca să se familiarizeze cu „personaje inițial neinteresante“ (????). Pentru cineva (ca Michelle) care declară că are admirație pentru Gaiman, Austen, Fforde, Rowell, Connelly, Applegate, e oarecum de înțeles (nu știu dacă Michell are 10 ani sau 80, în orice caz, am fost surprins că Austen, sper că Jane, a nimerit în această galerie de iluștri). Însă ar trebui să spun că în Frații Karamazov nu este vorba despre o poveste. Există una, pentru un roman filozofic e chiar neașteptat de bună (singurul alt roman filozofic la care mă pot gândi că are o poveste la fel de bună este Candide), dar povestea e doar un pretext. Aproape că poți deschide cartea la orice pagină și să te miri, să râzi, să te întristezi ori să te tulburi, fără să știi neapărat ce a fost mai înainte. Nu mai știu cine spunea despre acest cântec de lebădă al lui Dostoievski că e un „fals roman polițist“. Cine așteaptă doar o poveste de la o carte (și mai ales de la o carte de maturitate a lui Dostoievski) ar face mai bine să citească Frații Grimm sau adevărate romane polițiste. „Frații Karamazov“ este o polifonie literară despre viață. Pentru cine nu s-a bucurat măcar o dată de o polifonie muzicală, termenul „polifonie“ va rămâne golit de sens. Dar pentru cine a vibrat fie și o singură oară la suprapunerea de melodii distincte a unei polifonii baroce, va putea înțelege de ce folosesc cuvântul.

„Frații Karamazov“ este o emoționantă carte despre viață, scrisă cu mijloacele prozei moderne, ca o polifonie preclasică. Multe voci se exprimă în carte, și niciuna, nici măcar a pretinsului autor devenit el însuși personaj distinct al narațiunii, nu are întru totul dreptate sau și nici nu calcă întru totul în străchini, nici măcar „odiosul“ Feodor Pavlovici Karamazov . După ce am admirat din liceu celebra zicere (în România) a lui Ibrăileanu despre Caragiale care făcea „concurență stării civile“ prin personajele pe care le-a creat, târziu am descoperit că această formulă elegantă era de fapt împrumutată dintr-un scriitor francez (înclin să cred că Balzac, în prefața la unul din romanele de tinerețe din colecția de „Scene din viața privată“). Dar ca să-i citez și eu pe Balzac și Ibrăileanu, Dostoievski face și el acest gen de concurență în scrierile sale și, mai ales în Frații Karamazov. Există personaje ridicole și personaje sublime, unele discrete și altele care domină cartea, militari și civili, laici, călugări, atei și credincioși. Cred că este marele merit lui Dostoievski de a fi creat o țesătură epică impresionantă care poate fi citită cu simpatie și de un ateu și de un om credincios, pentru că fiecare își va găsi acolo gânduri și idei cu care să rezoneze, fără să fie prea iritat de cele care oferă perspectivele contrarii. În lunga listă de personaje apare și diavolul însuși, ateul Ivan convingându-se că totuși există, pentru ca ceilalți să nu aibă nicio îndoială că e doar o plăsmuire a imaginației lui aprinse de febra cerebrală.

Cartea a fost citită în zeci de chei, multe probabil fără a fi trecut vreodată prin mintea creatorului ei. Nu am de gând nici să o povestesc , nici să trec în revistă fascinantele interpretări ale semnificaţiei ei. Mă limitez la a sublinia două idei pe care nu le-am văzut în cele 10-15 recenzii pe care le-am citit recent despre ea, unele cu un foarte sigur simţ literar. Prima ar fi că prea adesea viaţa şi realitatea nu sunt ce par a fi, viaţa este o permanentă disoluţie a aparenţelor. Părintele Zosima este un fel de sfânt în viaţă aproape pentru toată lumea, până când moare şi se „pripeşte“ puţin. Mirosul insuportabil al cadavrului îi convinge aproape toţi că n-a fost aşa, pentru că dacă ar fi fost, ar fi mirosit a trandafir sau cam aşa. Episodul e redactat cu ironie, dacă nu cu un vesel cinism, scriitorul rus savurând aproape felul în care o gloată indivizi de toate culorile găseşte satisfacţie în nesfinţia „dovedită“ a stareţului. Dmitri este crezut de toţi ucigaşul, deşi cititorului i se dezvăluie adevăratul autor al crimei. Dmitri însuşi este convins iniţial că a ucis (nu pe cine cred ceilalţi), dar iarăşi această aparenţă nu corespunde realităţii. Gruşenka pare a-i face pe plac Katerinei Ivanovna în vizita făcută acesteia, până în ultimul minut, când se răzgândeşte şi acţionează cu totul neaşteptat. Ivan apare la proces pentru a-i demonstra vinovăţia lui Dmitri (deşi până aproape în ultimă clipă n-a fost convins că o va face), dar nu reuşeşte să convingă pe nimeni. Câinele Perezvon al lui Kolea pare a fi Perezvon până când se vădeşte a fi Juceka. Iliuşa pare a fi un băiat foarte agresiv, dar se dovedeşte a fi de fapt un inocent cu o sensibilitate adâncă. Procesul este redactat admirabil şi demonstrează şi el această fragilitate a realităţii: dincolo de digresiunile filozofice, procurorul demonstrează convingător că ucigaşul nu poate fi altul decât Dmitri; mai mult, într-un capitol întreg procurorul demonstrează de ce ucigaşul nu poate fi Smerdeakov. Avocatul răstoarnă apoi magistral acuzaţiile, întreg publicul şi mai ales „cuconetul“ fiind convinşi acum că lucrurile sunt clare şi că Mitea nu poate fi condamnat. Apoi, contrar a ceea ce părea a fi un succes al apărării „mujicii noştri s-au ţinut tari“, iar Mitea nu are nici măcar circumstanţe atenuante. Epilogul sugerează mai departe că, deşi condamnat, Mitea ar putea să nu execute pedeapsa pentru că se pregăteşte o evadare. Niciodată realitatea nu este ceea ce pare a fi, ci doar un aflux de iluzii. Ceea ce probabil descoperim oricare dintre noi măcar la fiecare zece ani. Navigând spre viitor, descoperim că viaţa nu este niciodată aşa cum părea sau cum, cu naivitate, ne-am imaginat-o.

În al doilea rând şi legat de ideea precedentă, în această lume dominată de aparenţe fragile, se nimereşte că impostura triumfă asupra autenticităţii, superstiţia asupra spiritului şi prostia asupra inteligenţei. Nimic nu ilustrează mai bine ideea decât episodul morţii stareţului Zosima, cel în care este introdus pitorescul părinte Ferapont. Nu ştiu dacă autorul se va fi distrat copios construind personajul, dar pentru mine paginile în care acest nătărău analfabet căruia îi lipsesc mai multe doage triumfă de facto asupra intelectualului şi tolerantului Zosima rămân dintre cele mai vesele. Nu mă pot abţine să nu citez aici un fragment: „
– Cumplite lucruri mi-a fost dat să aud din gura Sfinţiei Tale! şi, prinzând din ce în ce mai mult curaj, se încumetă să întrebe: Preafericite şi luminate părinte, adevărat să fie oare ce vorbeşte lumea despre Sfinţia Ta, că până hăt departe, peste ţări şi mări, ţi-a mers pomina cum că zi şi noapte ai sta de taină cu Sfântul Duh?…
– Coboară uneori la mine.
– Şi cum coboară? Ce chip ia?
– De pasăre.
– Sfântul Duh în chip de porumbel?
– Acela-i Sfântul Duh, şi ăsta de care-ţi spun eu e duhul sfânt. Află că nu-i totuna. Duhul sfânt coboară şi în chip de altă pasăre: rândunică, sticlete, piţigoi.
– Şi cum nu ştii că nu-i un piţigoi de rând?
– Fiindcă voroveşte.
– Şi cum vorbeşte? Ce fel de grai?
– Grai omenesc.
– Şi ce spune?
– Azi, bunăoară, îmi dădu de ştire c-o să vină un nătărău să mă întrebe vrute şi nevrute. Prea multe pofteşti să ştii, călugăre.“

E una din marile cărţi ale omenirii, în care se amestecă toate culorile şi dimensiunile existenţei, de la abisurile nefericirii la marile altitudini ale bucuriei.

 

PS. Prietenul meu Narcis Prisăcaru scrisese cu cerneală electronică mai multe gânduri pe marginea acestui text, dar cerneala electronică se poate șterge mai ușor decât cea clasică (făcută cu gumă arabică și alte cele), și dintr-un accident legat de accesul la internet, textul integral s-a sters. El a rescris însă esența textului său în această formă concisă:

„Armonia, enarmonia, dizarmonia, polifonia sunt si etape de viata care se succed, se intrepatrund si ne coloreaza existenta in nuante mai inchise sau mai deschise. Identificarea noastra cu personajele literare sau cu ideile muzicale cred ca ne face sa-i iubim pe cei ca Dostoievski, Sostakovici ….

Fie-va polifonia zilei de astazi cat se poate de agreabila!”

Reclame
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: