Skip to content

Doar drumuri prin timp…

Mai 27, 2013

Am trecut de jumătatea vieții și cu fiecare zi timpul meu este tot mai puțin. Înspăimântător de puțin. Poate că asta explică de ce, de vreo zece ani încoace, sau chiar mai bine, ficțiunea a devenit minoritară pe lista lecturilor mele. Nu am ajuns la atâta asceză intelectuală încât să renunț complet la ficțiune, dar viața reală, frustă, drama și comedia ontologică a umanității mă urmăresc mai mult decât demersurile fanteziei proiectate pe vieți imaginare. Probabil așa am ajuns să citesc „Pământ, Foc, Apă, Aer: Scrisorile lui Anne Dangar către Grace Crowley, 1930-1951” (Earth, Fire, Water, Air: Anne Dangar’s Letters to Grace Crowley, 1930-1951). Ceea ce urmează nu e tocmai o recenzie, ci mai degrabă un mozaic de gânduri amorfe, stârnite anapoda ori culese din cele peste 300 de pagini de corespondență care formează corpul cărții.

Pe Anne Dangar n-o căutați în Wikipedia, încă n-a pătruns acolo (spre deosebire de prietena ei, Grace Crowley, care a ajuns în versiunile engleză și portugheză), dar ținând seama de rapacitatea cu care enciclopedia anonimă acaparează informațiile din toate domeniile, probabil că o să o facă în anii următori. Până atunci, rămâne pentru cei mai mulți o necunoscută, iar eu sunt probabil primul care, aproape cu totul întâmplător, scrie câteva vorbe despre ea în limba română. Pe scurt, a fost o pictoriță australiană care în perioada 1926-1928, împreună cu buna ei prietenă Grace Crawley, lua lecții de la pictorul (și sculptorul) André Lhôte. Anne Dangar avea deja 43 de ani în 1928. Spre sfârșitul sejurului ei parizian, Anne Dangar descoperă la o expoziție picturile lui Albert Gleizes, o experiență pe care Helen Topliss (cea care a și editat cartea de corespondență), a descris-o ca pe o epifanie. Pentru ea, Gleizes a rămas – se pare – întotdeauna cel mai mare pictor în viață. Pe Picasso,  doamna Dangar mai degrabă îl disprețuia. Undeva, înspre sfârșitul vieții, îi povestea lui Grace Crawley că „opera lui Picasso a mers în jos & tot mai jos […]“. Dragostea, admirația, mania ei pentru Gleizes a făcut-o să se întoarcă în Franța în colonia pe care cubistul francez o întemeiase la Moly-Sabata cu banii bogatei și aristocratei sale soții, Juliette Roche, privită de Dangar când cu dispreț, când cu ciudă, când cu înțelegere, când – mai rar- cu apreciere, iar spre sfârșitul vieții doamnei Gleizes, când aceasta se îngrășase și își accentuase ciudățeniile, cu milă. Într-o scrisoare încheie astfel cu aceste scurte considerații despre Juliette Gleize:

În ciuda a toate acestea încă am o mare simpatie pentru ea & aș fi prietena ei adevărată dacă m-ar vrea, pentru că există o latură atrăgătoare la ea & banii & publicitatea sunt de învinovățit pentru necuviința ei. Sărăcuța de ea, nimeni nu o iubește & nu iubește pe nimeni; ce sărăcie. Cât de bogate suntem noi, dragă, a ta Anne.“

La Moly-Sabata Anne Dangar primește o casă în care să locuiască, și cam atât. Trebuie să se întrețină singură, ceea ce nu e deloc ușor, iar o bună parte a corespondenței către Grace Crawley (cred că cea mai mare) e o continuă lamentație despre cât de greu reușește să supraviețuiască ea acolo, ornamentând ceramică (și mai apoi realizând-o de la cap la coadă), cultivând ardei, cartofi și alte zarzavaturi, tăind lemne, gătind, neînțeleasă și adesea suferind că idolul Gleize nu o aprecia suficient, iar Juliette Gleizes nu părea să o agreeze.  Cât despre ultima parte, sentimentele erau în general reciproce, pentru că din punctual de vedere al australiencei, Madame Gleizes era doar o pacoste care nu-l merita pe genialul și angelicul ei soț (într-una din scrisori afirmă că Gleizes ar fi trebuit să-i fi tras o bătaie bună soției sale imediat după ce au ieșit din biserică după cununie, și că pe urmă totul ar fi mers foarte bine). Din multe scrisori, transpare ideea sartriană că ceilalți sunt iadul, mulți din cei cu care interacționa la Moly-Sabata reușeau performanța de a-i fi nesuferiți. Până și de Gleize se plânge (mai ales la început) cu indulgență, pentru că nu reușea să o perceapă în adevărata ei lumină: „Gleizes este cel mai rău judecător al caracterului de pe fața globului & Madame nu este cu mult mai bună. Gleizes nu mă place, asta e sigur, dar o va face.“

Idolului Gleize îi poate ierta multe, pentru că prin arta lui devenită pe jumătate mistică, era unic pentru ea:

Sunt SINGURATICĂ – așa ești și tu, dragă – dragostea este singurul strigăt al inimilor singuratice. Este curios, nu-I așa, că dragostea omenească e în căutarea admirației & totuși știm că Dumnezeu nu ne admiră & totuși noi suntem întotdeauna ruinați, afară de cazul în care mergem spre el? De aceea știu dragostea ta pentru mine & dragostea mea pentru tine este DRAGOSTE. […] suntem bucuroase că nicio slăbiciune nu este ascunsă uneia de cealaltă. Ne știm fiecare defectele celeilalte, dar ele nu fac nici cât un bobârnac în Mine & Tine. Cred că așa privește Dumnezeu defectele în cei care sunt sfinți reali ca Domnule Gleizes. L-am văzut într-o furie absurdă dar asta nu îi alterează frumosul lui caracter.“

Citind doar scrisorile ei, e greu să știi cât de corectă era în evaluări. S-ar părea că de Estelle Creed se plânge pe bună dreptate, dar lui Creed nu i-am auzit vocea. Aparențele indică faptul cea dintâi luase unele lecții de pictură de la Anne Dangar într-o excursie din Australia, dar sosind și ea la Moly-Sabata, s-a prefăcut că nu o cunoaște pe Anne Dangar și a refuzat să recunoască vreodată acest lucru. Mai mult, se pare că domnișoara Creed o bârfea frumos pe Anne în fața doamnei Gleize, care spre disperarea celei din urmă, lua de bun tot ce spunea cea dintâi. În materie de antropologie și sociologie, toate generalizările sunt periculoase, dar citind fragmentul următor nu ai nevoie de ore întregi de meditație ca să înțelegi de ce nu deborda de respect pentru franțuzoaice: „Femeile franțuzoaice ar trebui să fie acoperite cu un văl și să-și țină gură închisă, ca femeile maure. Când li se dă vreo autoritate, ele înnebunesc. Îmi place foarte mult de Mme. N , dar nu știe nimic despre artă sau ceramică & crede că gustul ei personal este suficient pentru a dărâma tradițiile și a direcționa fiecare ramură a artei. A făcut gafe teribile & nu are încredere în nimeni, în afara de ea însăși“. Și cred că într-una din scrisorile târzii apare fragmentul următor:

Biata mea dragă, știu cât de imposibil pare, dar uneori simt că nu pot să merg mai departe fără iubire. Nimeni nu mă iubește. St François [poreclă aplicată de Dangar pictorului Robert Pouyaud] iubea reflecția frumuseții sale în ochii mei, dar pentru că a văzut acolo și o îndoială gravă despre actul său de a rupe contractual pe șase ani cu Domnul Gleizes, iubește ceva mai puțin reflecția. Smudge[1], tu ești singura prietenă care mă iubește în ciuda păcatului meu afurisit de a-i judeca pe ceilalți. Mi-aș dori să pot să văd doar latura bună a oamenilor. Îi iubesc pe atât de mulți, dar când nu îi admir, ei toți nu-mi vor iubirea….“

Chiar dacă scrisorile sunt mai degrabă triste sau prozaice, Anne Dangar nu era lipsită de simțul umorului. Povestind despre un bâlci din apropiere care i-a lăsat o impresie pitorească, descrie negustorii care invitau în gura mare „«Goutez Madame donnez un coup d’œil, goutez Madame» [Gustați Doamnă, aruncați o privire Doamnă, gustați Doamnă] & când arunci un ochi afli că vinde doar șosete și ciorapi lungi“. Doi tineri influenți, pe care Anne Dangar i-a poreclit „Liberții“ încercaseră să se invite la ea pentru a lucra ceramică: „Liberții pur și simplu mi-au scris că au luat o mare decizie – să vină  & să facă ceramic împreună cu mine! Le-am răspuns că și au am luat o mare decizie – să nu permit nimănui să vină & să se joace în atelierul meu de ceramică decât dacă i-am invitat eu.“

Într-un fel e interesant să descoperi că deși sunt scrisori schimbate între două artiste, considerațiile estetice sau despre artă sunt mai degrabă minoritare în corpul corespondenței. [Cum nu am operat niciun fel de statistică, e posibil să fie doar impresia mea subiectivă]. În orice caz, în epistolele artistei detaliile domestice despre cartofi, tomate sau apa de la fântână par să ocupe cel puțin tot atâta loc ca și considerațiile estetice, considerații dominate de arta idolului ei întru artele plastice. Dar există mici fraze sclipitoare ori tulburătoare, ca această definiție a cubismului servită la sfârșitul uneia dintre scrisori: „Dar migdalii sunt în floare & perii înmuguriți, cercul se întoarce spre speranță & iarna este în urmă. Fii binecuvântată, splendida mea, nu lua Cubismul ca pe o doză de săruri, este un vin delicios, cu dragoste, Anne.“ Ori în altă parte această scurtă frază descriind uneltele pictorului: „Culoarea & lumina sunt psalmii de bucurie și recunoștința pictorului“ (Colour & light are the painter’s psalms of joy & thanksgiving). Și încă, aceste simple, dar tulburătoare descrieri, deopotrivă ale vieții și artei: „La urma urmei pictura, ceramica, viața, sunt doar drumuri prin timp, pe care le putem folosi bine sau rău pentru a călători spre ritm…“. „Suntem doar firimituri de pigment care realizează desenul marelui pictor.“

Este, într-un fel, o carte a unei mari prietenii, pe care lungimea și adâncimea oceanului care le despărțea nu au erodat-o. Nu era o mistică unitate de spirit între ele, Grace Crawley nu s-a lăsat niciodată convertită la entuziasmul Annei Dangar față de arta lui Albert Gleizes. Dar asta n-a împiedicat-o să-i trimită din când în când mici sume de bani, ajutând-o pe auto-exilata din Moly Sabata să supraviețuiască, în special în prima perioadă, când nu câștiga îndeajuns încât să-și poată achita toate cheltuielile. Iar după război, pachetele cu alimente ajunse din Australia după câteva săptămâni, îi produceau Annei Dangar aceleași senzații tari pe care le trăiau românii în anii ’80 când puteau pune mâna pe un kilogram de banane ori pe o cutie de cafea.

Acest volum de corespondență este aproape un roman epistolar, în care însă nu se întâmplă mare lucru, sau cel puțin așa ai impresia. E lent, o viață mai degrabă tristă, care scurge încet, pe nebăgate de seamă. Și totuși există o scurtă aventură marocană în care ia cunoștință cu o civilizație aparent sălbatică, dar pe care o respectă mult, apoi războiul, regimul de la Vichy, foametea și criza economică incredibilă de după război (a fost prima carte în care am înțeles cât de primitivă era viața în Franța imediat după al doilea război mondial și că foametea din 1947 din România nu s-a deosebit prea mult de cea din Franța, chiar dacă la noi rușii făceau „rechiziții“ de cereale, iar la ei, nu). La final, speranțe renăscute despre un viitor mai luminos, oprite aproape abrupt de boala care i-a pus capăt vieții. De undeva, pe la jumătatea cărții, se înfiripează ideea întoarcerii în Australia, care se tot amână ca un vis frumos, poate luna viitoare…poate la anul…poate peste două săptămâni…, dar care nu se realizează de fapt niciodată, ca multe din visurile tuturor muritorilor. Trupul ei a rămas în Franța și după 1951, când a încetat din viață.

Scriind această ultimă frază mi-am amintit de acest pasaj dintr-una din primele scrisori în care povestea cum i-a explicat Robert Pouyaud („Sfântul Francisc“) teoria lui Gleizes: „Priviți munții cu soarele pe ei! Nu suprafața lor este cea care ne umple de fior & ne umple inima cu grandoarea lor. Suprafața se schimbă – primăvara, vara, toamna, iarna vin în ordinea lor numerică – suprafața este materială, dar există ceva veșnic care rămâne. Noi suntem muritori, ne naștem, creștem, ne slăbesc puterile, murim, dar omenirea rămâne. Rhônul! Priviți cum apa curge iute. Apa aceasta pe care o vedem se duce toată drept departe, dar Rhônul nu stă niciodată. Apa este mobilă. Rhônul este imobil comme Dieu. Lumea se schimbă, lumea se învârte, toate lucrurile de pe ea mor, se schimbă, dar Dumnezeu este acolo mereu, știm că este acolo Imobil, Veșnic. Totul este construit pe Curbă, dar Dumnezeu [ca] Marele centru este imobil. Aceasta este întreaga teorie a învățăturii Domnului Gleizes, Domnișoară.“


[1] Cuvântul care în limba engleză înseamnă „pată“ (de culoare, cerneală etc) era numele de alint cu care Anne Dangar i se adresa prietenei ei de suflet, Grace Crawley.

Anunțuri
4 comentarii
  1. Leonard MAN permalink

    Refuz sa citesc Cancan in continuare. Recunosc ca m-am dedulcit la cateva numere (Max Frisch, Alice Botez, Jeni Acterian …). Mi-am amintit o informatie culeasa dintr-o carte pe care am citit-o, la vremea ei, in mai putin de 3 ore. Am cautat pe net si am regasit informatia: „Joyce met Proust once at a literary dinner, and Proust asked Joyce did he like truffles, and Joyce said yes, he did, and I know Joyce was very amused afterwards. He said ” … the two greatest literary figures of our time meet and they ask each other if they like truffles.””

  2. Goga permalink

    Mulţumesc pentru meticulozitatea cu care aţi scris. Chiar mă impresionează! Apreciez statornicia şi durabilitatea prieteniei celor două artiste. Mai rar să vezi şi să auzi despre astfel de prietenii când totul parcă e în mişcare, în continuă schimbare.

    Mi-a plăcut ultimul citat care ne vorbeşte despre caracterul neschimbător al lui Dumnezeu: „Priviți munții cu soarele pe ei! Nu suprafața lor este cea care ne umple de fior & ne umple inima cu grandoarea lor. Suprafața se schimbă – primăvara, vara, toamna, iarna vin în ordinea lor numerică – suprafața este materială, dar există ceva veșnic care rămâne. Noi suntem muritori, ne naștem, creștem, ne slăbesc puterile, murim, dar omenirea rămâne. Rhônul! Priviți cum apa curge iute. Apa aceasta pe care o vedem se duce toată drept departe, dar Rhônul nu stă niciodată. Apa este mobilă. Rhônul este imobil comme Dieu. Lumea se schimbă, lumea se învârte, toate lucrurile de pe ea mor, se schimbă, dar Dumnezeu este acolo mereu, știm că este acolo Imobil, Veșnic. Totul este construit pe Curbă, dar Dumnezeu [ca] Marele centru este imobil. Aceasta este întreaga teorie a învățăturii Domnului Gleizes, Domnișoară.“

    Maria

    • Mulțumesc și eu pentru încurajare. Și mie mi-a plăcut, ca și acestea două: „La urma urmei pictura, ceramica, viața, sunt doar drumuri prin timp, pe care le putem folosi bine sau rău pentru a călători spre ritm…“. „Suntem doar firimituri de pigment care realizează desenul marelui pictor.“

      • Suntem doar firimituri de pigment care realizează desenul marelui pictor.“
        Asa suntem noi in ochii lui Dumnezeu ca niste picaturi de pigment….

        Referitor la prietenie, imi place mult acest gand: Nimeni nu poate trai fara prieteni chiar daca stapaneste toate bunurile lumii (Aristotel)..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: