Skip to content

Necazuri cu școala

Aprilie 10, 2013

Mi se întâmplă frecvent să trăiesc cu sentimentul că tot ceea ce fac la facultate, lucrul cu studenții, cursuri, laboratoare, este doar un exercițiu de inutilitate, deșertăciune a deșertăciunilor și goană după vânt.  Ceea ce mă înspăimântă este nu că așa percep eu, ci că așa s-ar putea să fie. Ceea ce îmi doresc și eu, și mulți din colegii mei, este să trezim puțin spirit de curiozitate științifică în mintea acestor tineri care sunt propriul nostru viitor. Or, apatia, sictirul, indiferența călduță cu care cei mai mulți privesc orele de suferință comună academică, te fac că realizezi că undeva, poate peste tot, ai dat greș. Și totuși încerci, faci tot ce poți sau aproape, poate altfel, poate altceva…În zadar, efectele tind către zero.  Or, în domeniul acesta al predării, pe care nimeni nu dă doi bani (toată lumea e interesată doar de cercetare și factori de impact, educația universitară e doar un moft secundar în această competiție tot mai globalizată a spiritului uman), scopul nu ar trebui să fie împroșcarea de cunoștințe în capul studentului, ci inducerea setei de cunoaștere. Cum a spus nu știu care celebritate, a învăța nu înseamnă a umple o găleată (tendința tradițională înainte de apariția internetului, cel puțin în România), ci a aprinde o flacără. E deprimant când nu poți să aprinzi flacăra, când tinerelor speranțe din bănci, pline de potențial, puțin le pasă de ce înfloresc plantele, de ce au rădăcini sau de ce au celulele mitocondrii (doar pentru asta există Google!). Sau, cum spune un personaj al lui Cehov într-un pasaj de rară simplitate și profunzime, “Să trăiești și să nu știi de ce zboară cocorii ? De ce se nasc copiii ?…De ce sunt stele pe cer ?…Ori știi de ce trăiești, ori toate pe lume sunt fleacuri…nimicuri…”

Ceea ce m-a oprit să abandonez acest exercițiu de inutilitate au fost în bună măsură cazurile rare în care vreun fost student mi-a spus că ceea ce am făcut, pentru el sau ea a avut sens. Odată m-a salutat o tânără la metrou și mi-a povestit că i-a plăcut cursul de Biologie celulară. Nici n-o recunoscusem, nu știam că mi-a fost studentă. Habar n-am de ce mi-a spus asta, poate a vrut doar să-mi facă un compliment în ideea de-a face conversație, dar pentru mine a contat, m-a făcut să sper că poate nu e întru totul un exercițiu în inutilitate. Sau M., care mi-a făcut cadou o carte frumoasă, cu o dedicație personală care mi-a gâdilat o clipă, ba nu, multă vreme, orgoliul (mulțumesc, M!): parafrazându-l pe Daniel Pennac (Necazuri cu școala), ea a scris că aș fi fost „salvator al unor studenți“. Nu cred că am fost, dar trebuie să recunosc că mi-ar plăcea să fi fost adevărat.

De fapt, am scris prostiile astea serioase de mai sus pentru că îmi căutam o introducere pentru cartea lui Pennac[1]. Frumoasă, profundă, neconvențională, se citește ușor, deși n-aș spune că e o carte facilă. Fiind încadrată la genul „roman“, e greu să știi unde se termină biografia și unde începe ficțiunea. Pentru că autorul pretinde că e o carte autobiografică. Daniel Pennacchioni era (dacă-l credem pe domnul Pennac, scriitorul) o loază fără speranță, care până la urmă ajunge profesor de franceză (în Franța), dar n-a uitat de unde a plecat și tot  salvează mici indivizi irecuperabili. El se laudă că izbutește să aprindă focul interior în ei. Trebuie să recunosc că m-a făcut invidios, dar sper că am învățat unele lucruri din cartea lui (nu e neapărat o carte de învățătură, dar am mania asta, încerc să învăț câte ceva din orice, chiar și din propriile prostii, cu atât mai mult dintr-o carte simpatică).  De la o vreme (de vreo 25 de ani), timpul meu devine tot mai subțire și mai puțin, astfel încât n-o să am timp să povestesc în detaliu despre carte, dar nu mă tot abține să dau un citat sau două, care să țină locul comentariilor mele. De pildă, acesta în care lungile fraze oscilează între perspectiva elevului oprimat de profesorime și perspectiva deprimantă a profesorului oprimat de școlărime:

Pe-atunci nu știam că și profesorilor li se întâmplă să aibă senzația aceea de durată veșnică: să tot repete la nesfârșit aceleași cursuri în fața unor clase interșanjabile, să se prăbușească sub povara zilnică a extemporalelor (nu ți-l poți închipui pe Sisif fericit cu un teanc de extemporale în brațe!), nu știam că monotonia este primul motiv pe care profesorii îl invocă atunci când se decid să renunțe la meserie, nu-mi puteam imagina că unii dintre ei suferă pur și simplu că rămân așezați acolo, în timp ce elevii trec…Nu știam că și profesorii sunt preocupați de viitor: să-mi obțin titularizarea, să-mi termin teza, să obțin un post la facultate, să-mi iau zborul spre crestele claselor pregătitoare, să optez pentru cercetare, s-o șterg în străinătate, să mă dedic creației, să-mi schimb sectorul de activitate, să-i las în sfârșit baltă pe adolescenții ăștia plin de coșuri, amorfi și vindicativi, care produc tone de hârtie, nu știam că atunci când profesorii nu se gândesc la viitorul lor este pentru că se gândesc la acela al copiilor lor, la studiile superioare ale progeniturilor…Nu știam că și mintea profesorilor e saturată de viitor. Credeam că se află acolo doar pentru a-mi interzice mie viitorul.

Sau acesta, care exprimă în bună măsură propriile-mi gânduri (mai ales cea cu ghicitul limitelor profesorului):

Da, am ținut întotdeauna mult la elevii buni.

Și i-am și deplâns. Căci își au propriile lor chinuri: să nu dezamăgească niciodată așteptările adulților, să se enerveze că nu ajung decât pe locul doi când cretinul de Cutare monopolizează primul loc, să ghicească limitele profesorului după aproximația cursului și, prin urmare, să se cam plictisească în clasă, să suporte batjocura sau invidia celor nuli, să fie acuzați că pactizează cu autoritatea, la care vin să se adauge, la fel ca pentru ceilalți, neplăcerile obișnuite ale creșterii.“

Păcat că n-am timp să povestesc aici mai multe, dar puteți să mă credeți pe cuvânt că e o carte simpatică. Deși ar fi mai bine dacă nu m-ați crede și ați încerca să verificați cu ochii voștri. N-aș spune că e tocmai un roman, cel puțin nu unul atipic; mai degrabă o culegere de întâmplări vesele și triste, amintiri, reflecții, iar orice asemănare cu realitatea probabil că nu e întâmplătoare. În orice caz, cartea lui Pennac, împănată cu ficțiuni sau întâmplări reale (orice va fi însemnând acest cuvânt), privește cu egală simpatie elevul slab (“loaza”), elevul bun (mai degrabă absent din cele mai multe pagini) și proful, ale cărui acțiuni nu sunt întotdeauna înțelese de materialul lui viu de lucru:

„-    Profii ne smintesc de cap, dom’profesor.

–  Te înșeli. Capul tău e deja amețit bine. Profesorii încearcă să ți-l dreagă.


[1] Polirom, 2008, trad. Ileana Cantuniari. Despre traducere, neavând accesul la original, nu mă pot pronunța. Prin unele zone pare o carte greu de tradus, așa că deși am fost ușor nemulțumit la unele redări ale pronumelor y și en, în cea mai mare parte mi s-a părut că traducătoarea a făcut o treabă bună, cum s-ar spune. Deși până la urmă, așa cum am învățat eu dintr-o carte, orice traducere e ca un film alb-negru, față de originalul care e ca un film în culori.

Anunțuri
3 comentarii
  1. Teodora Colt permalink

    Domn’ Profesor, in 17 ani de scoala am cunoscut o gramada de profesori, dintre care doar doi Profesori. Din astia doi, unul sunteti dumneavoastra. Cred ca si un singur student scos extras din spiritul „generatiei pro” si indrumat spre o stare… superioara e suficient pentru a considera ca nu ati pierdut vremea atatia ani prin laboratoare si sali de cursuri. Si mai cred ca, in cazul dumneavoastra, procentul de „extrasi” e mai mare de atat. Si-mi mai amintesc si faptul ca intotdeauna cursurile nu erau seci si strict la obiect, ci melanj de conexiuni cu alte domenii, lucru care le facea si atractive si mult mai usor de inteles si invatat. 🙂 Traiasca F. Kreisler si frumosul sau rozmarin.

  2. Mulțumesc mult, Teodora. Mă bucur că o mai ții minte pe asta cu rozmarinul, mi se pare incredibil :).

Trackbacks & Pingbacks

  1. Necazuri cu școala | vicdorobantu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: