Skip to content

Două lumi

Februarie 7, 2013

Cu doar două luni în urmă, unii dintre cei pe care-i cunosc găseau că posibilul sfârșit al lumii la capătul lui 2012 e un subiect decent de (scurtă) conversație. Pe Facebook circulau tot felul de găselnițe șugubețe, ironice, despre escatologia mayașă, derivată din texte și interpretări foarte obscure.  Nu aveam nicio îndoială că lumea nu se va sfârși în decembrie 2012. Și asta nu doar pentru că socot că un popor care nu a avut suficientă prevedere și pricepere ca să facă unei mâini de aventurieri hrăpăreți și brutali, nu putea să aibă mai mult succes în a citi viitorul peste câteva sute de ani.  Ci pentru un motiv mult mai simplu și totodată mai trist: pentru că sfârșitul lumii deja a început. Și am o veste proastă pentru cei care și-au băut șampania de anul nou cu bucuria gândului că au scăpat de sfârșitul lumii: lumea se sfârșea lent chiar în clipele acelea și procesul e ireversibil.

De fapt, jumătate din lumea mea a murit deja. Iar ce a mai rămas din ea moare încet, pe nebăgate în seamă, dar neîndurător, cu neputință de oprit. Bunicii mei, la care am stat în brațe, cu care am dormit, am spus și mi s-au spus povești, m-am bucurat și m-am întristat, nu mai sunt de mult. Învățătorul meu, care mi-a deschis drumul spre cărți și m-a învățat primele mistere ale numerelor, nu mai este. Școala copilăriei mele a rămas o clădire pustie, în care doar niște bătrâni mai văd poate primăvara unui sat plin de copii, de viață și râsete, nebănuind nici ei că în chiar acele clipe lumea aceea se stingea încet pentru totdeauna.  Doamna A., la care am stat în gazdă patru ani de liceu, mai traversează câteodată, fugar, amintirile. La 20 de ani de la evadarea definitivă din liceu, numai câțiva dintre foștii profesori mai combat cu noile generații. Am aflat mai deunăzi că domnul B., care mi-a fost profesor la rezidențiat, a trecut la cele veșnice de vreun an. Sunt tot mai rari în jurul meu oamenii pe care i-am cunoscut și alții le iau locul.

În primii ani ai vieții, în care privim cu ochii holbați la lume, avem impresia că e așezată pe temelii tari, care nu se vor surpa niciodată. Că lumea așa cum o vedem din brațele părinților și bunicilor, e lumea cu care vom rămâne până la capăt, dacă biruiește vreodată gândul să meargă spre vreun capăt. Dar caruselul începe să se pună în mișcare, mai întâi foarte lent, pe urmă lent, pe urmă repejor, repede, foarte repede,  amețitor, tot mai accelerat, până când…Habar n-am! Nu știu cum e când se va opri, dar presimt că nu foarte vesel. Intuiesc că spre sfârșit caruselul începe să-și încetinească iarăși rotațiile. Până atunci, am apucat deja să observ că lumea de ieri e înghițită tot mai mult de lumea de azi. Consumul de carte e tot mai înlocuit de holbatul în fața ecranelor mari, mici și mijlocii sau de cărți cu cerneală electronică (folosesc și eu una din când în când). Când aveam vreo 12 ani, oamenii încă mai trimiteau telegrame de la 30-40 de kilometri distanță, iar când eram student sunam acasă cu taxă inversă din Palatul Telefoanelor. Acum vorbim prin Skype și ne și vedem, de la mii de kilometri distanță. Ca să nu mai spun că telefonul mobil are adesea semnal chiar și pe vârful muntelui. Or, asta e cam altă lume decât cea pe care am conceput-o în anii de ucenicie.

În fiecare zi, aproape pe nebăgate de seamă, măreața lume nouă mă împinge înapoi înspre lumea din care am venit, adică spre niciunde și nicicând. Spre Neverland. Și sunt oameni care mă fac să mă simt tot mai străin în această lume a lor, în care încep să nu mă mai regăsesc (până când mă voi pierde complet și atunci cineva se va prinde că moșul ăsta are Alzheimer). Lumea de ieri, din care am venit, era plină de bube și puroi. Odată cu apusul ei lent, unele din bube au început să se vindece, altele au rămas. Însă în minunata lume nouă în care am ajuns aproape fără să vreau, unele s-au lărgit și s-au adâncit, au apărut unele noi, iar puroiul le însoțește pe toate până în profunzime. Îmi vin în minte vorbele pe care mi le-a spus odată unul din marii profesori de la Facultatea de Drept (Universitatea București). A zis cam așa (citez inexact, din memorie): „Pe vremea aia, noi credeam că omul e bun, e minunat, dar „sistemul“ [comunist] îl strică. Să cadă sistemul, gândeam noi, și atunci o să se arate omul în toată splendoarea lui. Noroc că am trăit să văd sistemul căzut, pentru că aș fi rămas prost, crezând așa. A căzut sistemul și s-a arătat omul în toată mizeria lui….“

Existau în lumea aceea veche unele valori, mărunte poate, care s-au dizolvat în noul rai capitalist (deși admit că e posibil să fi văzut eu lumea în mod selectiv, printr-un filtru la care între timp am renunțat). În lumea mea de ieri, naivă și simpluță, când te întâlneai a treia sau a cincea oară cu un om, îl salutai, cam așa era obiceiul. Acum, am ajuns să întâlnesc oameni cu care m-am văzut de 20 sau 50 de ori, să-mi doresc să-i salut (obiceiurile formate demult se dărâmă greu) și ei să se uite în altă parte. În lumea posibil imaginară în care am crescut, competența crea funcția: un om căpăta un post pentru că era competent. În lumea reală în care m-am trezit, funcția creează competențe: oameni care nu știu nimic, dar au conexiunile politice necesare, capătă funcții și deodată se comportă cu o „competență“ uluitoare, reformează sisteme, construiesc turnuri Babel și castele în Spania; fenomenul acoperă probabil cam trei sferturi din sistemul public. În lumea de ieri am văzut poate câteva cazuri de aroganță. Astăzi înfumurarea pare să fie mult mai răspândită decât atunci: am văzut o aroganță greu de înțeles pentru mintea mea umilă, deopotrivă la tinerei ce încă n-au învățat să-și șteargă bine nasul, dar și la oameni de vârsta mea ori mai mare.

În aceeași lume fictivă în care mi-am risipit eu copilăria, am fost învățat că modestia e o calitate, și că nu trebuie să te lauzi. De aceea am întotdeauna un sentiment de penibil când trebuie să-mi scriu sau să-mi actualizez CV-ul; pentru că e un instrument cu care trebuie să te lauzi, să te vinzi. Iar a vinde înseamnă a exagera calitățile produsului.  O societate care promovează lauda de sine în pofida modestiei trăiește oare în cea mai bună dintre lumile posibile? Până și la interviurile cu potențiali angajatori (a căror necesitate au generat-o CV-urile pline de exagerări și importanța noii clase de experți misterioși din grupul HR), când ești întrebat care e cel mai mare defect, nimeni nu se așteaptă să fii onest. Poți să fii, dar riscul nu merită asumat. Trebuie să răspunzi ceva în genul: „Cel mai mare defect al meu e că nu mă pot opri din muncă. Aș curăța cu limba podeaua biroului și aș dormi la locul de muncă, un sfert de oră pe noapte, ca japonezii stahanoviști, ca să pot să încep cât mai de dimineață pasiunea vieții mele: Munca (cu M mare).“ Sau: „Cel mai mare defect al meu este că sunt modest. Sunt atât de modest și de mulțumit cu ceea ce am încât o dată, șefii de la fostul loc de muncă au uitat să mă plătească și eu nici nu mi-am dat seama. Când contabilul companiei a descoperit asta, s-a înfuriat și am fost apoi certat că nu le-am atras atenția; cu ocazia asta am descoperit și eu ce se întâmplase. Tot așa, cu câțiva ani în urmă ne-au dat o primă de Crăciun și am refuzat-o pentru că știam că nu o meritasem. Asta l-a ofensat pe șeful meu, dar a existat și o latură pozitivă: a învățat să mă respecte și de atunci încolo nu s-a mai pus problema să primesc prime sau alte avantaje materiale de la locul de muncă. Vedeți, mie îmi place să mă bucur de dimensiunea spirituală a muncii“.

În lumea mea de ieri, interesul și dreptatea nu se confundau. Puteai să ai un anumit interes, dar să n-ai dreptate. În lumea în care m-am trezit acum, cele două se confundă: ca să parafrazez un logion nou-testamental, unde este interesul vostru, acolo va fi și dreptatea voastră. De la vlădică la opincă, toată lumea vorbește cu patimă despre adevăr și dreptate, dar conținutul acestor frumoase palavre se reduce doar la prozaicele interese ale retorilor. Sloganul partidului este adevăr absolut pentru zvonacii și răspândacii lui. Conu Leonida și coana Efimița au și ei dreptatea lor: „fieștecare cetățean [să] ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate…. Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.” Întâmplarea a făcut să stau de vorbă cu tot felul de farmaciști, toți însetați de dreptate. Cei care aveau farmacii îmi arătau cu bune argumente că e bine să fie un număr mărginit de farmacii în fiecare oraș; cei care n-aveau farmacii, cu tot la fel de bune argumente îmi arătau că e numai drept să aibă și ei o șansă și că n-ar trebui limitat numărul lor într-o urbe. Iar în toate discuțiile publice, toți pretindeau că interesul lor nu este decât să-l slujească pe pacient. Acuma, eu nu zic că nu mai sunt și slujitori ai pacientului printre farmaciști. Dar ca să spui că totul e doar expresia vocației de apostolat care te mână în luptă, parcă prea seamănă a gogoși de tufă. Ca să separi dreptatea de propriul interes, ar trebui să te retragi ca Montesquieu într-o Persie imaginară și să-ți scrii impresiile în scrisori persane. Ceea ce prea puțini sunt dispuși să facă.

Aș putea continua, dar n-are niciun rost. Ce am scris mai sus e doar o meditație tristă la ceea ce ni se întâmplă cel puțin de câteva mii de ani. Și simt nevoia să fac o clarificare. Când vorbesc despre lumea morală de ieri și de azi, nu o fac ca să argumentez superioritatea axiologică a unei asupra alteia. Nu doresc să idealizez trecutul. Ci vreau să spun că a existat o percepție idealizată, naivă, care era doar în mintea mea și probabil a altora ca mine, care și-au deschis sufletul spre lume cu speranță și naivitate. O experiență de ucenicie care îi marchează pe mulți până când se trezesc (Isabel Allende spunea, cred, vorbind despre aceste gen de iluzii, că a descoperit târziu că lumea e violentă și prădalnică).  Am afirmat deja că vechea (mea) lume avea bube și puroi. Dar dacă mi s-a părut că unele lucruri erau mai bune, probabil că asta a fost doar consecința imaturității și inexperienței inerente acesteia. Ca să folosesc un exemplu din manualele elementare de logică, probabil că am crezut că toate lebedele sunt albe, pentru că nu văzusem încă una neagră, dar lebăda cea șoadă probabil că fusese tot timpul acolo.

În orice caz, din fericire nu toată lumea cea nouă este așa de gheboșată moral. Mai există mână de oameni care mă împiedică să devin mizantrop. Sunt cei puțini despre care apuc uneori să scriu sub titlul “Trestii gânditoare“. Sper să fie mult mai mulți decât apucă ochii mei să vadă. Și sper să apuc curând să mai scriu despre unii dintre ei.

Anunțuri
9 comentarii
  1. Cele doua lumi se tot intrepatrund, se metamorfozeaza sau pur si simplu se rotesc si le vad alte fete. Sau se malaxeaza, nici nu stiu. Inainte sa termin facultatea eram in stare sa ma bat cu orice balaur. Cand scotoceam in amintirile din scoala generala gaseam prea putine momente cu adevarat placute. Acum, pe geamul cabinetului vad la cateva zeci de metri scoala generala, am interactionat cu cadre didactice si cu fosti colegi care m-au facut sa ma gandesc ca n-ar fi rau sa mai fiu o data eleva si sa profit mai mult de ocazii si frumusetea oamenilor si sa uit insultele colegilor care imi aminteau ce IMC mic aveam.
    Pe de alta parte, acum, dupa terminarea facultatii, sunt unii „balauri” (nu oameni, ci probleme care ma ciupesc) care ma enerveaza cumplit. Dar viata trebuie impletita si nu am de ce sa ma opresc a croseta decat daca am sarit vreun ochi. Fix saptamana asta m-am gandit ca daca mi s-ar termina „firul” habar n-am cum ar fi evaluata „crosetenia” mea, ceea ce m-a cam speriat. Asa ca am apucat cu sete inca un ghem, iar pe altul l-am ingramadit in buzunar. Dar daca lumile se „malaxeaza”, dupa cum ziceam, mi-e sa nu crosetez guma de mestecat…

  2. Eu tocmai am schimbat lumile si ce ai scris aici m-a facut sa tresar. Lumea mea s-a terminat brusc cind am traversat oceanul, si acum m-am trezit intr-una cu totul noua, in care trebuie sa invat sa inot si in care deja m-au atacat rechinii. Asa ca sint, deja, foarte nostalgic dupa lumea mea cea veche, pe care o vedeam doar plina de bube si puroaie, dar careia acuma incep sa ii gasesc tot felul de virtuti :)) Poate o sa-mi treaca si lumea asta noua o sa devina lumea mea, poate o sa devin eu insumi un rechin. Cam asta e singura cale daca vrei sa supravietuisti intre rechini. Dar sper, daca o sa ma transform vreodata in rechin, sa fiu un rechin trestie ginditoare.

  3. sunt multe de comentat, insa imi place expresia „experti HR”. lucrez in industria asta si pot sa-ti spun ca e plina de creiere netede, de diletanti care nu au cunostinte elementare despre ceea ce inseamna selectia de personal, ca sa nu mai vorbesc despre distinctia intre metode cantitative si metode calitative. sigur ca durerea ta privind lauda la care te obliga cv-ul si „expertii” este intr-o mare masura legitima insa pot sa-ti spun ca aceasta obligatie vine nu de la ideea de cv in sine. cv-ul invita doar omul sa evoce in mod obiectiv o suma data de cunostinte si competente pe care le-ai dobandit, de aptitudini pe care le-a valorificat …, este doar baza de plecare intr-o discutie in care, in principiu, nu presupune obligatii sau vinovatii. ceea ce incerc sa spun este ca nu instrumentul, ci cei care folosesc instrumentul sunt de vina.

    tocmai am citit un studiu despre stocul de cunoastere stiintifica la romani. in europa suntem pe locul 25 din 29 de state analizate, in materie de cunostinte stintifice bazale. eu ma pregatesc sa fac repet cercetarea pe o arie mai restransa care include si informatia de specialitate HR. ma astept la rezultate dezastruoase.

    putem continua discutia cu mare placere 🙂

    • Un prieten (de foarte bună calitate) m-a întrebat ca și tine, pe FB ca reacție la post-ul meu, ce alternativă văd la CV. Eu nu am contestat utilitatea lui, ci cultura lui „a te lăuda și a te vinde prin CV“. Îmi e mai ușor să citez ce i-am răspuns lui: Sunt conștient că într-un fel CV-ul este o necesitate. În același timp, e atât de inutil încât recent am citit că jumătate din marile companii americane preferă să aleagă persoane cunoscute de angajați. Adică CV-ul este apă de ploaie, în loc să citești 100 de CV-uri hipertrofiate cu tâmpenii (în care un master e de fapt un curs de o săptămână pe nu știu unde), mai bine ai încredere că un angajat bun va aduce tot un angajat bun. Apropos, am citit CV-uri ale unor persoane în căutarea unor modeste meserii și m-au impresionat. Am văzut persoane care și-au terminat facultatea la o obscură universitate privată și pentru că și-au dat licența la ASE, figurau în CV ca absolvenți de ASE. Problema nu e că trebuie să scrii un CV, ci că orice „expert HR” te învață că trebuie să te lauzi în CV, să te vinzi. Cineva apropiat cu ceva vreme în urmă povestea că la un interviu discuția a început cu, citez: „Păi, laudă-te puțin.”. Iar întrebarea „care este cel mai mare defect al tău” e întrebare tipică de interviu, și primul dintre cele două răspunsuri era sugerat de autorul unei cărți care te învăța cum să faci ca să obții jobul dorit. Autorul (american, care plasase pe locuri de muncă mii de candidați) spunea că niciodată nu trebuie să fii atât de sincer încât chiar să-ți descrii un defect, ci să creezi impresia că angajatorul nu va avea decât de câștigat din acel cel mai mare defect al tău. Or, tocmai asta este problema: pentru că știi că orice CV e scris cu cerneală aurie pe o hârtie roz, e foarte greu pentru prospectivul angajator (prin cei implicați în selecție) să știe în ce măsură acesta are acoperire. Alternativa la CV este de multe ori reprezentată de referințe bune. Și cunosc multe exemple în care omul este deja acceptat (e cunoscut de cineva din top management care garantează sau își asumă riscul, sau are foarte bune conexiuni politice etc), dar apoi trebuie parcurse formalitățile și atunci trimite un CV (just to go through the motions, cum spune francezul).

      Așa că da, sunt de acord: nu instrumentul în sine e de vină, ci modul în care este utilizat și cultura care s-a creat în utilizarea lui, o cultură care pune forma deasupra fondului.

  4. mirela popa permalink

    Nu era o lume posibil imaginara, era o lume mai frumoasa si exista. Era the world as we see it. Ei sper ca si copiii mei sa mai aiba posibilitatea sa o cunoasca, macar fragmente…

  5. Trebuie sa recunosc ca acest articol pe care l-am citit ieri dimineata a reusit sa ma puna pe ganduri. Mi-am insusit nostalgiile autorului insa ceva imi da ghes sa vad lucrurile si dintr-o perspectiva opusa.
    Chiar mai rau decat in cazul lui Robert, dintre adultii din familia mea pe care i-am cunoscut odata cu descoperirea lumii in care m-am trezit nu mai este decat un singur supravietuitor. Bunica mea de 91 de ani, tintuita la pat si afazica in urma unui AVC de anul trecut. Parintii mei sunt dusi de pe acesta lume de aproape douazeci de ani. Curand voi fi parasit si de ceea ce a mai ramas din bunica mea. Atunci mesajul este clar : „you’re next!”, si asta este cea mai fericita situatie, ramanadu-mi sa sper ca totusi va mai dura ceva pana atunci. Insa acesta este mersul lumii. O lume moare si alta emerge sub ochii nostri. Ne plangem parintii dar ne iubim si mai mult copii.
    Desi sunt de acord ca anii de comunism au alterat profund societatea romaneasca si ca trecerea la capitalism a creat monstri si cutume indoielnice refuz sa cred ca societatea actuala este dramatic mai proasta decat in alte vremuri ale istoriei. In cea mai mare parte, mijloacele media au consacrat mizeria morala si moravurile indoielnice, ni le-a varat sub nas si le vedem si mirosim mai bine decat pe vremea cand traiam in cercul nostru stramt. Si poate ca unii se vor lua dupa ele. Dar si in Grecia antica si in vremea lui Tepes si in vremea lui Caragiale si in perioada interbelica au exista moravuri proaste si pleava sociala. In ultima suta de ani s-au intamplat innabusirea rascoalei de la 1907, reprimarea sangeroasa a manifestarilor din vremea marii crize, crimele legionarilor, prigonirea evreilor, politia politica a comunistilor. Nu le pot scoate din context.
    Daca ne uitam din alt unghi la societatea noastra am putea sa vedem ca traim vremuri in care cunoasterea este mai disponibila decat oricand in istorie. La fel si posibilitatile de a deveni prin tine insuti. Generatia noastra a fost cea mai norocoasa din ultima suta de ani. Nu am luptat si nu am fost martorii niciunui razboi inca. Am prins comunismul catre amurg dar eram inca prea mici ca sa ne afecteze pe cei mai multi dintre noi. Comunismul ne-a creat circumstantele sa invatam si, cand am fost aproape copti s-a dat la o parte permitandu-ne sa devenim ceea ce suntem azi. Fiecare cu devenirea lui.
    Despre CV. Eu cred ca menirea noastra este sa facem lucruri minunate dupa putinta si priceperea noastra si sa ne mandrim cu ceea ce facem. Nu sa ne laudam, dar sa fim mandri. Asta implicand onestitate, decenta acceptarea meritelor altora etc. Trebuie sa fine mandrim cu ceeace facem pentru contagiozitate. Pentru ca si altii sa afle despre realizarile noastre, sa capete incredere si dorinta de a ni se alatura, ne urma, ajuta si intrece. Asa progresam. Faptul ca altii (decat mama si subalternii nostri) ne lauda este doar confirmarea faptului ca livram ceva de valoare.
    Despre cel mai mare defect. Eu cred ca suntem niste nauci si multi dintre noi habar nu avem care sunt talentele noastre. Si nici defectele. Intrebarea poate fi un cliseu dar poate fi si un test de maturitate si onestitate. Intervievatul are datoria sa dea un raspuns onest si argumentat. Ce face intervievatorul cu raspunsul e treaba lui. Fiecare pasare pe limba ei piere (indiferent ca e el sau cel care l-a angajat sau platit). Pentru conformitate defectele mele: nu pot face multe lucruri simultan, sunt critic (dupa cum se si vede) si sunt incet. Acestea pot fi deopotriva defecte si virtuti dar daca cineva are nevoie sa lucrez la 10 proiecte simultan cred ca e mai bine pentru amandoi sa stim ca nu va fi posibil.
    Despre HR-isti. Daca sunt prosti isi merita soarta. De ce ar trebui sa ma deranjeze ca o firma a angajat un incompetent care sa ma evalueze pe mine? E traba lui, sunt banii lui. Fa-ti firma si fii tu angajatorul ideal daca iti da mana. Daca e sa iti vinzi serviciile si mintea clientul care cumpara are toate drepturile. Situatia devine ceva mai trista in cazul slujbelor din domeniul public.Cred ca interviul este 80% despre cat de mult vreau eu sa lucrez pentru acel angajator si nu invers.
    De acord cu sfarsitul.
    100%
    Sunt multi oameni buni su sunt multi oamnei carora trebuie sa le starnim bunatatea. Cine se baga?

  6. Bre, parca am citit niscai carti SF. Viata te asteapta, e la liber. In loc sa stai 10 ore/zi la calculator poti iesi cu un cunoscut la o cafea (acea cafea pe care nu reusim sa o bem de multa vreme, fiind ocupati…) M-am intalnit cu un amic intr-o ceainarie saptamana trecuta si nici nu am simtit cand au trecut 4 ore. Pe vechiul regim am citit o carte cu un titlu super misto: Timpul liber si instrainarea umana. Din nefericire continutul nu a fost la fel de misto ca titlul. In rest? Pe vechiul regim, fara net, fara TV, fara ziare, socialmente eram mult mai activi. Pana si pentru a-ti satisface setea de lectura erai nevoit sa socializezi. Nu gaseai in biblioteci tot ce ti-ai fi dorit sa citesti….Mamon (iertata fie-mi alunecarea spre teologie) a inlocuit orice alt zeu in ultimii ani. Daca stii sa nu te inchini lui, cred ca ai gasit calea spre tine insuti. Pe de alta parte, daca ar fi o singura lume ne-am plictisi. Trust me, cum ar fi spus Gonzo intr-un show de mare succes pe vremea copilariei mele.

  7. @Nicu & Leo

    Am realizat că va exista tendința de confundare a lumilor exterioară și interioară, de aceea am simțit nevoia să clarific aici că nu mă refer atât la lumea trecută așa cum era ea, ci la lumea așa cum o vedeam eu. Dacă lumea trecută ar fi fost în Evul Mediu, încă ar fi existat același hiatus între iluziile copilăriei și realitatea prozaică a maturității. Poate mizantropia e o parte firească, inerentă procesului de îmbătrânire, știu eu?

    „Când vorbesc despre lumea morală de ieri și de azi, nu o fac ca să argumentez superioritatea axiologică a unei asupra alteia. Nu doresc să idealizez trecutul. Ci vreau să spun că a existat o percepție idealizată, naivă, care era doar în mintea mea și probabil a altora ca mine, care și-au deschis sufletul spre lume cu speranță și naivitate. O experiență de ucenicie care îi marchează pe mulți până când se trezesc (Isabel Allende spunea, cred, vorbind despre aceste gen de iluzii, că a descoperit târziu că lumea e violentă și prădalnică).”

    • free soul permalink

      Haina cea veche va fi intotdeauna inlocuita cu cea noua.
      Sa ne bucuram ca i-am cunoscut, ca am fost martori unii altora in aceasta spectaculoasa aventura pe care o numim viata.
      Rainer Maria Rilke ar fi spus:
      ” Cad frunzele, cad de departe,
      Parca s-ar vesteji in ceruri
      Gradini indepartate;
      Cu semne de negare cad mereu.
      Noi toti cadem, mana de colo cade
      Si altele, si altii, rand pe rand,
      Dar este Unul care tine-n mana
      Caderea asta nesfarsit de bland.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: