Skip to content

Despre aroganță și rapacitate – povești din Evul Mediu cu Alison Weir (III)

Decembrie 18, 2012

Pe 9 martie 1325, Isabella se îmbarca pe vasul care urma să o ducă spre Franța. Edward al II-lea avea să spună mai târziu că la plecare „nimănui nu i s-a părut că ar fi fost ofensată“ în vreun fel, că regina s-a purtat foarte frumos cu Despenser în ceasul despărțirii și că între cei doi soți s-au schimbat „priviri și cuvinte plăcute“, iar ea i-ar fi declarat o mare prietenie. Nu putem ști dacă scrisoarea lui Edward relatează faptele în mod obiectiv sau este doar PR; dacă cele spuse sunt adevărate, ea demonstrează că fiica lui Philip al IV-lea știa să joace bine teatru ca să-și poată recăpăta libertatea. Pentru că odată ajunsă în Franța, Isabella s-a simțit în sfârșit liberă. Iar gustul acestei libertăți i-a plăcut atât de mult, încât după ce s-a văzut alături de prințul Edward, fiul ei, a refuzat să se mai întoarcă în Anglia. A urmat un lung șir de scrisori în care regele, ca soț și stăpân, încerca tot mai insistent să o facă pe regină să se întoarcă de îndată la curtea engleză, iar ea refuza pe motiv că viața îi era pusă în pericol din cauza lui Hugh le Despenser.

Prima solicitare a lui Edward, formulată în termeni neîndoielnici, a venit odată cu sosirea prințului în Franța și după Vita Edwardi Secundi porunca de întoarcere a fost rostită chiar în prezența lui Carol al IV-lea. „Când porunca acesta a fost pusă înaintea Regelui Franței și a Reginei, ea a răspuns: «Eu simt că o căsătorie este unirea laolaltă a unui bărbat și a unei femei, păstrând obiceiurile vieții nedespărțite [maintaining the undivided habit of life] și cineva s-a interpus între soțul meu și mine însămi, încercând să rupă această legătură. Făgăduiesc solemn că nu mă voi întoarce până când acest intrus este îndepărtat, ci lepădând veșmântul căsătoriei mele, voi lua hainele văduviei și jalei până când voi fi răzbunată pe acest Fariseu.»“[1] După această declarație Isabella se îmbracă doar în haine simple de doliu, „ca o doamnă tristă care și-a pierdut domnul“, cum se exprimă un cronicar. Weir presupune că departe de a-i ascunde frumusețea, veștmintele de doliu i-o puneau în evidență și erau determinate să atragă simpatia lumii.

La scurt timp, regele primește o scrisoare de la Isabella, în care îl informează că nici ea, nici fiul ei nu se vor întoarce la curtea engleză până când sunt izgoniți Despenser-ii de acolo, pentru că „era intenția lor să o facă să fie condamnată la moarte dacă se întorcea în Anglia“. Într-o altă misivă, regala consoartă lasă să se întrevadă intenția de veni cu oaste și război ca să-l certe pe Hugh Despenser. În noiembrie, regele informează Parlamentul de atitudinea ostilă a reginei, cu scopul de a o readuce „pe calea unității prin mustrarea voastră chibzuită și blândă“. Scandalul se amplifică și începe tot mai mult să semene a poveste de Cancan. După ce a incitat Parlamentul să o mustre cu blândețe pe soția influențată de alții pe căi greșite, Edward își convinge episcopii să o dojenească părintește. Scrisorile sunt admirabile și merită citite, dar timpul nu-mi permite să le reproduc aici. Dar iată introducerea unei scrisori de la Edward însuși, datată 1 decembrie: “Lady, oftentimes we have sent to you, both before and after the homage, of our great desire to have you with us, and of our great grief of heart at your long absence; and, as we understand that you do us great mischief by this, we will that you come to us with all speed and without further excuses…” (Doamnă, adesea noi ți-am trimis, atât înainte cât și după omagiu, marea noastră dorință de a te avea cu noi, și marea noastră întristare a inimii din pricina îndelungatei tale absențe; și, cum înțelegem că ne faci o mare vătămare prin aceasta, voim să vii la noi cu toată iuțeala și fără alte scuze…).

Cancelaria curții engleze scria frenetic în acea perioadă. I se trimit scrisori și lui Carol al IV-lea și prințului Edward, în acestea din urmă – încărcate de o notă dureroasă – tatăl mustrându-și fiul că nu-i dă ascultarea pe care i-o datorează pentru a se întoarce grabnic în Anglia. În aceeași lună decembrie (1325), pe când regele Edward scrie epistole disperate pe toate fronturile, Isabella face cunoștință cu Roger Mortimer, nobil englez închis sub regimul despotic al lui Edward și Despenser, evadat din Turnul Londrei și refugiat în Franța. După ce s-au cunoscut la Paris, cei doi „au fost atrași unul spre celălalt și au plonjat într-o afacere adulteră care disprețuia orice convenție a statului și Bisericii medievale și în cele din urmă a cauzat un scandal de proporții epice“. Bulgărele de zăpadă începe să se rostogolească, încet-încet ia naștere planul unei invazii. În vară, regele Edward care a înțeles că nu mai există nicio șansă de întoarcere a Isabellei, contempla anularea mariajului, dar ca să nu admită umilința faptului de a fi fost părăsit de nevastă, împreună cu consilierii săi declară oficial că Isabella este menținută împotriva voinței ei în Franța de către Carol al IV-lea. Și ca să preîntâmpine posibila invazie, declară război Franței. În acest timp, în Anglia Dispenser-ii sunt „mai nepopulari ca niciodată“, dar asta nu-l împiedică pe Edward să-i acorde noi favoruri protejatului său. Pe 22 septembrie 1326 mica armată adunată de Mortimer și Isabella, împreună cu aliatul lor, Sir John of Hainault, formată în principal din mercenari, pornește pe Marea Nordului din Dordrecht, „după ce s-au încredințat pe ei înșiși Domnului nostru“. Nu erau mai mult de 2800 de oameni, iar după unii cronicari, doar câteva sute. În Anglia sunt primiți cu brațele deschise cam de tot norodul, ceea ce lasă o impresie despre cât de bine o duceau sub cârmuirea lui Edward și a favoriților lui (norodul făcea pe atunci ce face și acum: spera că o va duce mai bine cu stăpâni noi). În cele trei zile de la debarcarea invadatorilor numai 55 de oameni se raliază regelui în Norfolk. Regina străbate țara aproape într-un triumf, fără niciun fel de rezistență.

Când Edward află despre invazie încearcă să ia măsuri, solicită ajutor disperat de la Papă și regele Franței, face un apel către londonezi să i se împotrivească reginei. Dintre londonezi, numai 4 (patru!) răspund solicitării regelui. La Oxford sunt primiți cu prietenie, iar episcopul Orleton ține o predică „incendiară în prezența Reginei, a Prințului și a lui Mortimer, luându-și textul din Geneza: «Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei: ea îți va zdrobi capul.»“ Episodul ilustrează (ca alte câteva întâmplări din cartea doamnei Weir) cum se poate crea un mariaj potrivit între politică și religie, Scripturile iudeo-creștine oferind întotdeauna predicatorilor texte potrivite spre a fi speculate în acord cu ideologia stăpânitorilor vremelnici. Episcopul a explicat că „textul nu se referea la Rege ci la Despenser, acel șarpe din Eden și la «sămânța primului tiran, Satan, care urma să fie zdrobit de Doamna Isabella și de fiul ei, Prințul», care veniseră să pună capăt unei cârmuiri nedrepte.“ În a doua zi de octombrie (la mai puțin de două săptămâni de la „invazie“), regele Edward o șterge din Londra cu o mică suită incluzând, bineînțeles, Despenser-ii. Ajuns la Gloucester, după câteva zile, poruncește arestarea contelui de Leicester, dar află cu spaimă că acesta, conții, baronii, cavalerii și toți nobilii mari, mici și mijlocii, precum și majoritatea bărbaților respectabili îngroșau rândurile reginei, a cărei oaste creștea în fiecare zi.

Despenserii sunt prinșii pe rând, mai întâi tatăl și ulterior fiul (cel din urmă împreună cu Regele), judecați și executați. Barbaria execuției lui Hugh, după ce fusese umilit și târât pe ulițe printre gloata care ajunsese să îl urască, întrece cu mult celelalte întâmplări cumplite din carte și se pare că Isabella s-a implicat personal de ea, introducând unele elemente de o originalitate sinistră. Regele, capturat în condiții obscure este pus sub pază în castelul Monmouth. Alți acoliți ai fostului guvern sfârșesc prin execuții sumare fără un proces judiciar, practic primele acte de tiranie ale lui Mortimer. „Așa s-a sfârșit această îndrăzneață și nobilă aventură și Regina Isabella și-a recucerit întreaga împărăție și și-a nimicit vrăjmașii, de care întreaga țară s-a bucurat laolaltă.“ (Unul din defectele doamnei Weir este că din când în când trântește citate din cronicarii medievali, fără să le precizeze și autorul).

Soarta lui Edward al II-lea a fost tristă după capturarea sa. Cu voința marii și micii nobilimi, a înaltului cler și a norodului, regele este demis în favoarea fiului său. Încercările lui de a o convinge pe Isabella să reia mariajul sunt refuzate diplomatic de regină, care se consola cu Mortimer. Iar în cele din urmă, după o evadare de scurtă durată și re-capturare, regele a fost asasinat. Unii cronicari, scriind relativ târziu (față de câțiva contemporani cu evenimentul), au acuzat-o pe Isabella că ar fi fost instigatoarea asasinatului. Alison Weir argumentează relativ credibil că regina n-a știut și că mai probabil a fost mâna lui Mortimer care dorea să doarmă liniștit. Dar Weir împinge lucrurile în zona romanului istoric, susținând cu unele argumente istorice (în principal o scrisoare a unui preot genovez, Fieschi, adresată prințului Edward al III-lea) că regele n-ar fi fost ucis, ci și-ar fi schimbat hainele cu un slujitor al lui care îl păzea, cu puțin timp înainte de tentativa de asasinat; gardianul ar fi fost ucis și apoi înmormântat cu pompă în locul regelui, pe când acesta ar fi șters-o fugar prin Europa, unde s-ar fi călugărit. Destul de puțini sunt dispuși să înghită această variantă care nu este imposibilă, dar pare puțin probabilă. Autoarea are însă bunul-simț de a recunoaște că argumentația e speculativă și că ar fi posibil ca regele să fi fost asasinat, însă demontează pe bună dreptate miturile horror legate de modalitatea de asasinare, transmise cu multă convingere de unii cronicari târzii.

Now, Mortimer, Begins Our Tragedy“ (Acum, Mortimer, începe tragedia noastră). Este titlul unui capitol împrumutat dintr-un vers din piesa lui Christopher Marlow, Edward al II-lea. Cu el, povestea ajunge în a treia spirală a aroganței și rapacității. Pentru că istoria pare condamnată să se repete: Isabella (în calitate de regentă a tânărului Edward al III-lea) exercită acum puterea cârmuirii, iar Mortimer este favoritul tot mai nesuferit în ochii poporului, în primul rând prin aroganță și în al doilea rând, prin rapacitate. Iar Mortimer face exact ce făcuseră înaintea sa Gavestone și Despenser: „A început să se poarte ca un rege, comportându-se atât de trufaș, se spunea, încât era minune mare să-l privești.“ „[…] «Onora  pe cine îi plăcea, îl lăsa pe Rege să stea în picioare în prezența lui și era obișnuit să umble în chip arogant pe lângă el», refuzând să-i cedeze întâietatea; insista să împartă platoul lui Edward [al III-lea] și caleașca regală și era însoțit de o suită mai mare decât cea a Regelui…Insista ca toată lumea să i se adreseze cu «my lord Earl of March» [aprox. Domnul meu, Contele de March, fiind înnobilat cu titlul de earl de Isabella la scurt timp după preluarea puterii – RA].“ Această aroganță nu îi atrăgea nici simpatia nobililor și nici pe cea a norodului; ca să nu mai spunem că tânărul rege  pe măsură ce se maturiza și se apropia de vârsta de 18 ani, suporta tot mai greu tupeul concubinului regal.

Tânărul prinț avea un bun prieten, cu un nume cu rezonanțe shakespeariene – Montagu (William de Montagu) –, cu vreo 11 ani mai în vârstă, care nu s-ar zice că-l adora pe Mortimer. Așa încât, când Edward i-a spus că s-a cam plictisit de concubinul mamei sale, Montagu nu l-a mustrat părintește, ci a conceput un plan ingenios, bazat pe un coridor secret în castelul Nottingham, unde se cazaseră cu toți (Mortimer, Isabella și tânărul Edward) în septembrie 1330. Pentru temerara acțiune, Montagu a avut grijă să recruteze cel puțin 12 tineri curteni curajoși. Secvența e demnă de un roman istoric, deși nu pare să implice ficțiune. Mortimer e informat de spionii lui că prințul pune ceva la cale și spumegând de mânie („mânios ca un diavol“, citează Weir un cronicar, ca în multe alte dăți fără să îl identifice) îi supune unui interogatoriu pe Edward, Montagu și alți opt curteni din anturajul prințului. Ei se dezvinovățesc cu inteligență și curaj. În lipsă de alte dovezi (și probabil neștiind cum să abordeze problema frontal), Mortimer e nevoit să îi lase în libertate. Imediat Montagu îi spune lui Edward „că era mai bine ca să mănânce ei câinele, decât să îi mănânce câinele pe ei“. Conflictul era aproape deschis. În 19 octombrie 1330, la miezul nopții, printr-o acțiune care pare desprinsă din romanele lui Alexandre Dumas (sau din filmele americane), garda prințului pătrunde în apartamentul lui Mortimer, care tocmai isprăvea o ședință cu câțiva apropiați în care hotărâseră arestarea lui Montagu și a acoliților lui. Numai că tinerii au mâncat câinele înainte să apuce el să-i devoreze. Rugămințile pasionate ale Isabellei adresate fiului ei să se milostivească de Mortimer au rămas zadarnice. „Regele nebuniei“, cum l-ar fi numit propriul lui fiu, a fost judecat și condamnat, iar pentru asemenea cazuri nobila justiție engleză nu cunoștea circumstanțe atenuante. Soarta de la urmă a lui Mortimer n-a fost mai fericită decât a lui Gavestone sau Despenser.

A doua zi, Regele a proclamat oficial că a prelua cârmuirea regatului, o cârmuire care avea să fie dintre cele mai lungi și pașnice în istoria Angliei. Edward a avut grijă ca tot dezastrul politic cauzat de guvernarea precedentă să fie pus în seama lui Mortimer, iar Isabellei i-a creat mai degrabă o imagine de victimă a tiranului. „Doamna Regina Mamă“ și „Doamna noastră Regina Isabella“ avea să ducă o existență discretă și tihnită, însă sub supravegherea atentă a noului rege. După vârsta de 60 de ani, Isabella a devenit tot mai preocupată de propria ei vremelnicie și de dorința de a repara trecutul imperfect, prin opere de binefacere și prin îmbrăcarea hainei Ordinului Terțiar al Sfântului Francisc.

„Istoria a fost lipsită de amabilitate cu Isabella. Veacuri de-a rândul a fost condamnată, de cele mai multe ori de istorici bărbați, pentru adulterul ei, violarea convențiilor maritale, cruzimea ei, cârmuirea ei și conivența la un asasinat care probabil n-a avut loc niciodată. Ea este femeia fatală a monarhiei Engleze.“ Importanța Isabellei pentru viitorul Angliei a fost mai mare decât s-ar părea la prima vedere, acțiunile ei stând la originile războiului de 100 de ani cu Franța. Iar actuala regină a Angliei este deopotrivă urmașa Isabellei și a lui Mortimer, chiar dacă pe linii diferite (și nu dintr-un urmaș comun al celor doi). Dincolo de povestea tristă a Isabellei însă, ceea ce m-a marcat cel mai mult în această carte de istorii nu atât vesele, cât triste, a fost neputința oamenilor de a învăța ceva din trecutul altora. Rapacitatea și aroganța erau transmise ca într-o lampadoforie de la un favorit regal la următorul. Singurul care pare să fi învățat bine lecțiile trecutului a fost Edward al III-lea. Probabil nu a regretat că le-a învățat, dar a plătit pentru ele cu propria copilărie.


[1] Alison Weir adaugă după această propoziție un comentariu cel puțin superficial: „Acest ultim cuvânt înseamnă un oponent al lui Hristos, sau unul care desparte.“ Pare mai probabil că sensul era de ipocrit. Este ciudată referirea la “unul care desparte”, pentru că utilizându-l, autoarea pare să facă aluzie la sensul etimologic al cuvântului, care însă nu era de „unul care desparte“, ci „despărțit, separat“, aluzie la secta iudaică intertestamentală care se separa de restul omenirii „păcătoase“.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: