Skip to content

Despre aroganță și rapacitate – povești din Evul Mediu cu Alison Weir (II)

Noiembrie 8, 2012

După ce tânărul Hugh Despenser (scris uneori Hugh le Despenser, indicând originea lui franceză) a intrat în grațiile lui Edward al II-lea, acesta devenise „ochiul drept al Regelui Angliei și principalul lui consilier împotriva nobililor și baronilor, dar un spin în ochi pentru restul regatului. Orice dorință a lui devenea poruncă regală…Câștigase atât de multă influență asupra Regelui și astfel îi modelase opiniile încât nu se făcea nimic fără el și totul se făcea de către el. Regele îi acorda mai multă atenție decât oricui altcuiva….Sir Hugh și tatăl său vroiau să câștige supremația asupra tuturor cavalerilor și baronilor Angliei“, scrie Weir citând din cronicile medievale. În calitate de șambelan, tânărul Despenser controla cine putea avea acces la rege și cine nu, și curând a învățat să exploateze situația în favoarea sa, pretinzând și obținând șpăgi care și pe unii politicieni români i-ar face să pălească de invidie. Și habar n-am dacă e vreo lege psihologică, dar cu cât avea mai mult, se pare că își dorea încă și mai mult.

Tată și fiu, deopotrivă au profitat de relația lor apropiată cu regele și de abilitatea de a-l manipula, încât au căpătat o putere rar întâlnită la alți curteni în acea perioadă istorică. „Angajau și concediau oficialii curții după cum le plăcea, iar rapacitatea lor a devenit curând legendară. Cum le displăcea un om sau avea în proprietate vreun lucru pe care ei îl pofteau, cum se putea trezi în temniță sau deposedat“, scrie autoarea.

Deși Weir sugerează într-un loc că spre deosebire de Gavestone, Hugh le Despenser avea mult mai mult simț politic, istoria confirmă – ca de obicei – că oamenii n-au învățat nimic din istorie (aș vrea să atribui acest citat, dar am prea mulți candidați care îi revendică paternitatea). Aroganța și mai ales rapacitatea noului favorit au condus la repetarea vechilor scenarii, pentru că (de la Eclesiastul citire) nu este nimic nou sub soare: după ce Despenser a luat cu japca ținutul Gower (un fel de marchizat), „profund mișcați de abuzul [lui], baronii au hotărât unanim că [acesta] trebuie urmărit și nimicit complet.“ Era din nou o luptă între favoritul regal și lezata nobilime de viță veche a Engliterei. La începutul anului 1321 se declanșase un nou război civil. Spre sfârșitul verii, răzvrătiții îi acuză oficial pe cei doi Despensers (tatăl și fiul), în unsprezece puncte, „de uzurparea autorității regale, incitarea la război civil, pervertirea justiției, alungarea magnaților din prezența Regelui, comiterea de acte de violență și de fraudă și [puțină demagogie dă bine în orice sistem politic, RA] de înstrăinarea Regelui de poporul său. Dacă Edward nu îi exila pe favoriți, avertizau ei, atunci ei aveau să renunțe la omagiul lor și să pună pe un altul în locul lui.“

Edward nu s-a grăbit să cedeze, pentru că făcuse asta pe vremea lui Gavestone și pe urmă i-a părut rău, iar acum era hotărât să le demonstreze răzvrătiților cine e șeful. Situația nu era însă prea roz pentru monarh, iar câțiva dintre puțini magnați care-i mai rămăseseră loiali au convins-o pe Isabella, care căpătase reputația unei politiciene înțelepte și făcătoare de pace, să intervină la rege. Îngenunchind în fața lui, ea l-a rugat ca „de dragul poporului“ să-i exileze pe cei doi Despenser. Intervenția nobilei femei i-a permis acestuia să iasă basma curată din povestea asta, nu ca un învins, ci ca un milostiv stăpân care s-a îndurat de popor la rugămintea prea-plecată a înțeleptei prime doamne. Așa că favoriții au fost exilați, iar răzvrătiților nobili li s-au emis hârtii de iertare. Cu coada între picioare, bătrânul Despenser  s-a refugiat la Bordeaux, iar tânărul Hugh s-a făcut pirat pe Canalul Englez, atacând corăbii comerciale și prădând la drumul mare.

Însă istoria s-a repetat ca și în cazul lui Gavestone: Edward n-a suportat să stea despărțit de Hugh, dovezile circumstanțiale indicând și în acest caz spre o relație homoerotică. Scriitoarea îl citează pe Froissart care afirma sec că Despenser „era sodomit, chiar, s-a spus, cu Regele“, după care temperează acest citat menționând că există „puține alte dovezi directe că relația lui Edward cu Hugh era de natură homosexuală. Totuși, dovezile circumstanțiale fac probabil acest lucru. Altminteri, Despenser cu greu ar fi putut exercita o asemenea influență electrizantă asupra lui Edward. Iar în 1931, Pembroke avea să-l avertizeze pe Rege că «piere pe stânci cel ce iubește pe altul mai mult decât pe sine.» Nu se referea cu siguranță la dragostea lui Edward pentru Isabella.“

De cum a fost despărțit de favoriții săi, Edward a început să-și facă planuri de răzbunare. La începutul lui octombrie (același an, 1321, adică la nici două luni de la exilarea Despenser-ilor), regele avea a doua întâlnire clandestină cu Hugh, iar peste câteva zile poruncea adunarea generală a tuturor bărbaților cu vârste între 16 și 60 de ani. Asta i-a permis ca în curând să simtă că deține controlul, iar la 1 decembrie l-a convins pe arhiepiscopul Reynolds să anuleze sentința de exilare a celor doi Despenser pe motiv că episcopii nu o susținuseră în unanimitate. Peste o săptămână favoriții erau rechemați în baza decretului episcopal de anulare a celui precedent. Aceștia s-au întors pe furiș în ianuarie, iar în februarie regele a oficializat întoarcerea. Între timp, forțele regale cam luaseră în stăpânire întreaga țară. Lancaster, liderul opoziției nobiliare (și unchi al Isabellei) a fost arestat, încătușat, judecat în fața unei instanțe formate din rege și câțiva nobili, printre care și bătrânul Despenser și condamnat la moarte ca trădător, după ce nu i se îngăduise să vorbească în apărare. Era o poliță pentru procesul lui Gavestone, la care Lancaster nu îi îngăduise acest drept. Nu aș vrea să descriu barbaria pedepsei care îl păștea pe un trădător, dar ținând cont de originea lui nobiliară, Lancaster a fost doar decapitat, ceea ce era realmente o îndulcire a pedepsei.

Edward era acum stăpân în Anglia și a început o persecuție fără precedent a tuturor celor care în trecut îndrăzniseră să-i stea împotrivă, spre oroarea supușilor săi, inclusiv a cronicarilor vremii. Autorul biografiei Vita Edwardi Secundi, citat de Weir: „Să vezi bărbați, până atât de curând înveșmântați în purpură și in subțire, legați acum în zdrențe, încătușați și întemnițați în lanțuri. Asprimea Regelui a crescut atât de mult că nimeni, oricât de mare sau înțelept, nu îndrăznește să-i încalce voia. Nobilii regatului sunt terifiați de amenințări și pedepse. Voința regelui are joc liber. Astfel, astăzi puterea cucerește rațiunea, căci orișice îi face plăcere regelui, chiar dacă e lipsit de rațiune, are forța legii.“ Papa a intervenit să-l convingă pe Edward să renunțe la această politică a terorii, dar el nu s-a lăsat înduplecat.

În acest climat nu foarte prietenos, Isabella intervine la Rege în favoarea unuia dintre rebeli, Lordul Knovill, a cărui soție se adresase reginei în acest sens. Isabella a reușit în demersul ei, dar Despenser n-a fost deloc încântat și „«când a văzut neplăcerea Reginei», el a continuat în mod deliberat să-l încurajeze pe Rege în represaliile sale sângeroase.“

„De acum încolo, «Regele Edward al II-lea și-a cârmuit cu adevărat țara cu o mare cruzime și nedreptate, după sfatul lui Sir Hugh le Despenser.»…Edward a început să reverse asupra tânărului Hugh multe donații mari și majoritatea onorurilor și pământurilor confiscate de la răzvrătiți….După aceea, Tânărul Despenser urma să-și însușească tot ceea putea să pună mâna, exploatând generozitatea Regelui, intimidând oamenii să-i vândă proprietăți la prețuri foarte mult reduse și storcând bani lichizi de la victimele sale prin violență, tactici de intimidare, fraudă fățișă și manipularea vicleană a mașinăriei legilor. Prin asemenea metode nescrupuloase a acumulat o vastă proprietate imobiliară și o avere uriașă care rivaliza chiar cu cea a răposatului Conte (Earl) de Lancaster. Toate acestea au fost făcute cu deplina cooperare și binecuvântare a Regelui și n-ar fi o prea mare exagerare să spunem că între ei, Edward și Despenser au supus țara unei domnii a terorii. Pe măsură ce Hugh devenea tot mai rapace și mai opresiv, aroganța lui devenea tot mai insuportabilă. Era mult mai inteligent și mult mai depravat decât Piers Gaveston.”

În materie de brutalitate, Hugh Despenser nu făcea discriminare pe criterii sexuale, setea lui de înavuțire și răzbunare lăsând victime printre multe femei, în general din fosta tabără a răzvrătiților. „Chiar a pus ca o altă văduvă, Lady Baret, să fie torturată în așa fel încât cele patru membre i-au fost frânte și celelalte vătămări erau atât de înspăimântătoare încât a înnebunit….Oamenii bombăneau că un rege era îndeajuns de rău, dar trei erau de nesuportat. Rezultatul fatal al ascendenței tiranice a Despenser-ilor a fost o erodare treptată a simpatiei pentru rege, care n-a făcut aproape nimic să le oprească excesele și împotriva dorințelor căruia nimeni nu îndrăznea să stea împotrivă.“

Un singur obstacol mai rămânea în calea completei dominații politice a celor doi Despenser: Isabella. Și cei doi au făcut un calcul greșit crezând că o vor putea neutraliza. În acest scop au început să o supună pe regină la tot mai multe umilințe. Mai întâi Hugh Despenser nu i-a mai plătit renta anuală pe care ar fi trebuit să o primească pentru o fermă din Bristol, apoi alte rente. Două castele care îi aparțineau reginei nu i-au mai fost returnate. Cu prima ocazie în care a intervenit o anumită tensiune în interiorul cuplului regal, Despenser a făcut tot ce a putut să o accentueze, Weir citându-l pe Jean Froissart conform căruia Despenser „a provocat cu premeditare o asemenea discordie între [ei] încât, multă vreme, Regele nu rămânea în compania reginei, nici măcar nu o vedea vreun pic.“ Apoi relațiile cu Franța (aflată atunci sub cârmuirea lui Carol al IV-lea, fratele Isabellei) au devenit tot mai ostile, iar Despenser a profitat de ocazie ca să o trateze pe Isabella (fostă prințesă franceză) ca pe un inamic al statului. I-au fost sechestrate proprietățile, lipsind-o de veniturile pe care le culesese în mod constant până atunci, iar la scurt timp alocațiile financiare pentru cheltuielile ei i-au fost reduse de Edward de la 11.000 de mărci pe an la numai 1000. Se pare că Despenser era principalul consilier în aceste măsuri profund umilitoare pentru Isabella, care era astfel tratată aproape ca un cetățean de rând de origine franceză și dușman al coroanei engleze.

Dar umilințele reginei nu se isprăviseră. Cei trei copiii mai mici i-au fost practic luați cu forța și dați în grija soției lui Hugh Despenser (Eleanor de Clare) și a surorii acestuia. „Există un consens printre istorici că Isabella nu era excesiv de maternă și era chiar vinovată de neglijarea copiilor ei, dar nu există nicio dovadă că era mai puțin devotată decât orice altă mamă regală din epocă, în care era obișnuit ca moștenitorii tronului să aibă propriile case încă din pruncie. Cea a prințului Edward îi fusese dată la vârsta de cinci ani, dar cei trei frați mai mici rămăseseră cu mama lor, ceea ce sugerează că Isabella era activ implicată în creșterea lor.[…] Mai mult, toți copiii Isabellei, în special tânărul Edward, i-au rămas devotați toată viața lor, ceea ce cu siguranță nu ar fi fost cazul dacă ea ar fi fost o mamă distantă și nepăsătoare și «Izabela[1]» pe care au făcut-o generațiile ulterioare să fie.“ Dat fiind tratamentul puțin prietenos la care erau supuși francezii în noile condiții de ostilitate cu Franța, o parte din servitorii francezi pe care și-i adusese cu ea la sosirea în Anglia au fugit, iar ceva mai târziu ceilalți au fost luați cu forța din porunca regelui și închiși în case religioase (care pe vremea aceea, cel puțin, puteau sluji foarte bine ca pușcării). Iar ca umilința să fie completă și ca Despenser să preia controlul total asupra reginei, Eleanor de Clare, i-a fost impusă ca administrator al casei (housekeeper) și damă de companie (chaperone), soția favoritului acționând în realitate ca „temnicer“ și „spion“ (sunt termenii lui A. Weir). În ciuda atotprezenței lui Eleanor de Clare, regina a reușit să se plângă fratelui ei, Carol al IV-lea al Franței, ale cărui proteste au rămas fără nicio urmare practică din partea lui Edward.

La începutul anului 1325, după complicate discuții diplomatice, în ideea de a evita un război cu Franța, Edward și bătrânul Despenser au acceptat să-l facă pe tânărul prinț moștenitor (viitorul Edward al III-lea) duce de Aquitania, pentru ca acesta să depună apoi omagiul feudal datorat lui Carol al IV-lea (ca suzeran), iar acesta din urmă să restituie Angliei ținuturile pe care i le luase cu japca. În acest sens, Regele și oficialitățile care îl înconjurau, au acceptat în februarie 1325 să o trimită pe Isabella în Franța, urmând ca la scurt timp să vină acolo și tânărul prinț Edward ca să depună jurământul. A fost greșeala fatală a lui Edward și a celor doi Despenser. Dar despre asta, data viitoare.


[1] Soția păgână a regelui israelit Ahab din antichitate, personaj biblic devenit prin excelență un simbol al răutății femeiești înzestrate cu putere regală.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: