Skip to content

Despre aroganță și rapacitate – povești din Evul Mediu cu Alison Weir (I)

Octombrie 18, 2012

Există un celebru citat conform căruia „cultura este ceea ce rămâne după ce am uitat tot“. L-am întâlnit până acum atribuit unui francez din perioada interbelică (Henri Barbusse?), Grigore Moisil, B.F. Skinner[1], iar în limba engleză sub o formă de genul “Education is what remains after one has forgotten everything he learned in school”, pus pe seama lui Einstein, B.F. Skinner și James Bryant Conant. De aici citire[2], cel din urmă pare să fie autorul originar al acestei cugetări de mare success la public. Am pornit direct cu o paranteză, pentru că în cele ce urmează încerc să povestesc despre o carte cam după ce am uitat tot, și sunt curios ce va ieși. Sper să nu comit prea multe erori, pentru că o memorie de lungă durată prea grozavă n-am avut nici când eram mai tânăr, iar vârsta de la o vreme pare să dăuneze grav memoriei. Noroc că s-au inventat calculatoarele, internetul, tabletele & co. Să revin însă la cartea mea.

Am cunoscut-o pe Alison Weir mai întâi ca autoare a unei Vieți a Elisabetei I (The Life of Elizabeth I): o carte de peste 500 de pagini cu care n-am apucat în general să mă plictisesc. Dimpotrivă, mi s-a părut că – pentru un om cu un gust ușor morbid pentru istorie – se poate citi cu plăcerea unui roman, exceptând poate cele câteva pagini legate de barbariile  sistemului penal al vremurilor. Cam același sentiment l-am avut și citind a doua carte a doamnei Weir, Isabella: She-Wolf of France, Queen of England (Isabella: Lupoaică a Franței, Regină a Angliei).  De fapt, cea din urmă este aproape un roman, mai ales că se referă la evenimente pe care timpul le-a înghițit de mult, iar istoricului îi revine plăcerea să umple golurile lăsate de nemilosul Cronos cu speculații ancorate în urmele rămase (plăcere pe care Weir și-o satisface cu generozitate). Este o carte pe care nu aș recomanda-o copiilor (barbariile – ăsta e cuvântul potrivit – povestite pe alocuri sunt pe potriva Evului Mediu înalt în care s-au petrecut istoriile), dar cred că politicienilor le-ar prinde bine să o citească. (O a doua paranteză: Am fost la un moment dat ispitit să cred că Churchill și Theodor Roosevelt au fost mari politicieni deoarece amândoi iubiseră și studiaseră istoria, dar mi-am revenit amintindu-mi că un istoric român contemporan dădea bine – și cred că încă mai dă – ca autor de articole istorice prin Dilema, dar ca politician nu i-a ieșit foarte bine; de altfel, nici Iorga nu pare să fi fost grozav ca politician).

Habar n-aveam cine a fost această Isabella până n-am început cartea, dar spaima de propria-mi ignoranță s-a mai potolit aflând că și pentru unii băștinași britanici doamna aceasta nu era mai mult decât un nume pierdut prin cărțile de istorie. Isabela a fost fiica lui Philip al IV-lea al Franței (supranumit „Cel Frumos“), bărbat care pe istorici i-a impresionat mai puțin prin frumusețe, cât prin curaj, pragmatism politic și lipsa de scrupule când era vorba să-și atingă țelurile. Într-o epocă în care papii de la Roma erau obișnuiți să fie tratați măcar ca niște domnișoare de către capetele încoronate ale Europei (America nu fusese descoperită, iar de la păgânii africani și asiatici nu aveau așteptări), Philip l-a tratat pe Bonifacius al VIII-lea mai rău decât pe o femeie de moravuri ușoare (scuzați comparația aparent grosolană, dar nu numai că Philip l-a umilit în cursul vieții arestând-ul și molestându-l ca pe vreun baronaș de țară răzvrătit, dar l-a urmărit și într-un proces post-mortem în care, conform unui mai vechi obicei al său, l-a acuzat pe fostul pontif de erezie și sodomie). Iar Bonifacius al VIII-lea era aproape opusul predecesorului său, Celestin al V-lea cel de o candoare aproape angelică, înlăturat în condiții dubioase printr-o demisie (singurul papă care și-a dat demisia vreodată) pe care ar fi încurajat-o insistent cardinalul Benedetto Gaetani. Acest Gaetani, odată ales papă și-a luat numele pontifical de Bonifacius. Succesorul lui Celestin a decretat că „este absolut necesar pentru mântuire ca fiecare făptură omenească să fie supusă pontifului roman“, împingând prin vorbe supremația papală până la extrem. Bonifacius o fi crezut poate în veracitatea acestei fraze, dar Philip nu: acesta nu putea concepe că ar putea să se supună cuiva, nici măcar unui papă. Și cum Bonifacius a ținut să aibă dreptate, a sfârșit-o nu tocmai fericit. Philip nu ținea atât să aibă dreptate, cât să aibă bani. De aceea în istoria populară, Philip al IV-lea al Franței a rămas și mai cunoscut pentru răsunătoarea persecuție a cavalerilor templieri, iar istoricii sunt aproape unanimi că singurul motiv care a stat în spatele acesteia a fost nevoia lui de bani și ghinionul templierilor că îi aveau, și cam din abundență. Închid acum acest ocol reafirmând că Isabella era fata lui Philip.

Philip nu a ezitat în a-și folosi copila pentru împlinirea planurilor sale politice, astfel încât în contextul îndelungului și cunoscutului conflict franco-englez de la sfârșitul Evului Mediu, pentru a asigura o pace durabilă cu inamicul de serviciu (Englitera), a propus pe căi diplomatice să o căsătorească pe prințesa Isabella cu prințul Edward, fiul lui Edward I. Logodna s-a încheiat când Isabella avea vreo 7 ani, iar căsătoria s-a săvârșit după oarecare peripeții diplomatice când Isabella a ajuns la venerabila vârstă de 12 ani (iar mirele, Edward al II-lea, la 24). Peripețiile cu pricina au inclus – printre altele – acordarea de către Sanctitatea Sa Clement al V-lea a unei dispense de vârstă (în 1305, când mireasa avea vreo 10 ani) și decesul binevenit al lui Edward I, care pentru felurite manevre și interese politice se codise de mai multe ori să ducă lucrurile până la capăt. După căsătorie, tânăra regină – descrisă în general de sursele vremii, și nu doar de complezență, ca deosebit de frumoasă („the beauty of beauties… in the kingdom if not in all Europe„) – a plecat în Anglia unde a fost primită cu entuziasm de popor. Căsătoria nu s-a consumat imediat (în sensul tradițional al „consumării“) și se pare că nu a existat niciodată prea mult romantism între cuplul regal, chiar dacă după câțiva ani, pentru o vreme, cei doi par să fi avut o afecțiune sinceră unul față de celălalt.  În luna de miere Edward al doilea prefera să se distreze cu gașca lui de prieteni prin cluburi, decât să se joace cu păpușile împreună cu Isabella. Vorbind de „cluburi“, tânărul rege era cam atipic pentru standardele medievale: în loc să îi placă vânătoarea și turnirurile, îi plăcea mai mult poezia (i-au fost atribuite versuri a căror paternitate e greu de confirmat), cântecele, și important pentru destinul lui politic, îi plăceau mai degrabă țărănoii și oameni neciopliți din popor decât rafinata clasă de sus de la curte. Dar probabil că cel mai mult îi plăceau băieții, cu mult, mult mai mult decât fetele, fie ele chiar și tinere și frumoase.

 Din gașca lui de băieți de treabă, Edward era aproape nedespărțit de un anume Piers Gavestone. Wikipedia, cea care după Google le știe pe toate susține că „deși relația care s-a dezvoltat între cei doi tineri era cu siguranță foarte apropiată, natura ei exactă este imposibil de determinat“. Alison Weir depășește această imposibilitate și argumentează într-o manieră rezonabilă că natura relației era una homoerotică. În orice caz, chiar și Wikipedia recunoaște că deși sursele nu ar fi clare, unii contemporani erau convinși că regele „își găsea prea multă plăcere în sodomie“ (cronica Meaux). Edward al II-lea l-a iubit pe Gaveston mai mult decât pe Isabella, mai mult decât pe oricare altă doamnă din Anglia, mai mult decât pe oricare alt bărbat din Anglia vremii lui și chiar mai mult decât propriul tron, pe care l-a riscat la un moment dat de dragul lui Gavestone. „Nu îmi aduc aminte să fi auzit ca vreun om să fi iubit pe un altul atâta“, citează Weir din Vita Edwardi Secundi. Gavestone a avut o influență ieșită din comun asupra tânărului rege care era dispus să-i satisfacă aproape orice dorință, să-l înnobileze, să-i dăruiască domenii și avuții, să-l consulte în orice decizie de stat și se pare că mai degrabă cârmuia Gavestone decât Edward. Nu că nu ar fi avut calități: „era grațios, activ, inteligent și iscusit la arme. Despre curajul lui, nu există nici o îndoială, nici despre încrederea sa în sine fără margini.“  Dar Gavestone a făcut ceea ce fac cei mai mulți politicieni când ajung la putere: s-a îmbătat cu ea. Pentru că nu avea doar calități, ci și o listă corespunzătoare de defecte: „Era ambițios indiscret, hrăpăreț, extravagant și arogant: mândria lui, s-a spus, ar fi fost intolerabilă chiar și la fiul unui rege.“ Așa că atunci când s-a cocoțat pe vârful puterii, Gavestone avea impresia că e nemuritor și a început să se comporte cu o aroganță de neimaginat, spre oroarea nobilimii engleze cu sânge albastru, oripilată la ideea unui țărănoi care nu doar că nu merita nici măcar să se afle la curte, dar îi mai și trata cu un dispreț pe care nu-l anticipaseră vreodată. Astfel, Gavestone îi poreclea în mod deschis cu nume nu tocmai vrednice de cinste, precum Burstbelly („Crapăburtă“, gen, pentru Lincoln), “the Fiddler” („Scripcarul“, pentru Lancaster), The Black Dog of Arden („Câinele Negru din Arden“, pentru Warwick) sau Whoreson („Fiultârfei“, pentru fostul lui prieten, Gloucester).  „Piers nu dorea să-și aducă aminte că fusese cândva umilul domn de la țară Piers (Piers the humble esquire). Pentru că Piers nu socotea pe nimeni semenul său, pe nimeni egalul său, în afară numai de Rege. Într-adevăr, înfățișarea lui pretindea o mai mare deferență decât cea a Regelui. Aroganța lui era intolerabilă pentru baroni și o primă cauză de ură și pizmă“ (Vita Edwardi Secundi). Spune Alison Weir: „Dar Gavestone n-a făcut nimic ca să-i împace pe baroni; lipsit de tact dincolo de măsură, pare să se fi dat peste cap să le ațâțe mânia, fără să-i pese de consecințe. Iar Regele «care era incapabil de o favoare moderată, și din cauza lui Piers se spunea că uita de sine» nu făcea nimic să-i limiteze aroganța: «cu cât oamenii îl atacau mai virulent pe Gavestone, cu atât mai puternic îl iubea Regele». Laolaltă, jucau un joc foarte periculos.“

Ca să scurtăm o poveste lungă, după ce baronii l-au amenințat pe rege că dacă nu-l exilează pe Gavestone ei se vor supăra crunt, după ce regele l-a exilat, pe urmă s-a răzgândit și l-a chemat înapoi, după ce magnaților iar le-a sărit muștarul pentru tupeul favoritului și s-a cam ajuns la un fel de război civil, Gavestone a fost luat din pat, pe jumătate dezbrăcat, de un soi de comando organizat de nobilii sătui de țărănoi și de regele care-l cocoțase peste ei, și prețiosul personaj s-a procopsit cu o moarte nu tocmai fericită, după ce magnații – ca să dea o aparență de legalitate asasinatului – au avut grijă să-i organizeze pe fugă un proces la care n-a avut dreptul să se apere, proces nu foarte diferit de mascarada care i-a condamnat pe soții Ceaușescu în 1989.

Edward a fost devastat de moartea lui Gavestone și și-a jurat să-i nimicească pe asasini, astfel încât să răzbune omorul săvârșit. Însă relațiile dintre el și Isabella s-au îndulcit, ea naște un moștenitor al tronului (viitorul rege Edwad al III-lea), el îi respectă și apreciază „inteligența, buna judecată și loialitatea față de el însuși“, astfel încât mariajul regal a putut fi privit o vreme ca un succes. Însă numai pentru o vreme, pentru că nu după mult timp, în inima regelui și la curte s-a găsit cineva care să-l înlocuiască pe Gavestone cel dispărut: Hugh Despenser („Despenser cel tânăr“). Asta pentru cine-și face iluzii că există oameni de neînlocuit. Iar după ce steaua lui Hugh Despenser s-a ridicat pe firmamentul curții regale, nu sunt sigur că n-au fost mulți care să-l fi regretat pe Gavestone. Dar pentru că m-am lungit deja atât de mult până aici, o să sfârșesc data viitoare această istorie, dintre cele mai fascinante din trecutul Angliei.

Anunțuri
3 comentarii
  1. Stimate Domnule Ancuceanu,
    Cartea are oarece in comun cu revista Can-Can?
    Are si poze?
    Cu respect,
    Leonard MAN

    • Aproape nimic, in afara faptului ca in Evul Mediu vedetele erau legate mai mult de curtile regale. Cei de la Can-Can fac si istorie? Nu are poze, nu s-a păstrat niciun portret autentic al Isabellei, de exemplu. Există doar reconstituiri târzii și ipotetice pe baza descrierilor disponibile din documentele istorice. Știu că o să suferi profund că n-are poze.

      • Mi-ar fi placut sa ii vad pe baietei, nu pe Isabelle. Pe Isabelle o astept mai tarziu, cand, se pare, va deveni un personaj important al istoriei (re)povestite de Domnia Voastra! Cre’ca, peste 1.000 de ani si Can-Can va fi considerat o parte a istoriei…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: