De ce s-a întors Sadoveanu la „Nicoară Potcoavă“?

Dacă aș fi citit „Nicoară Potcoavă“ în anii de liceu, nu sunt sigur că aș fi făcut-o la modul critic la care am făcut-o peste douăzeci de ani. Am renunțat demult la naivitatea de a crede că viața mai îmi oferă timp să citesc intens critică literară, așa că scriind aceste rânduri n-am intrat mai întâi în bibliotecă să investighez receptarea critică a acestui „roman istoric“ după 1990. Până la acest moment de răspântie, romanul pare să fi fost primit foarte pozitiv de critica literară. George Călinescu, Tudor Vianu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu și alții mai puțin cunoscuți publicului larg au avut cuvinte elogioase pentru scrierea sadoveniană și eroii ei. „Cu o remarcabilă îndemânare, M. Sadoveanu face acum roman istoric progresist“, scria G. Călinescu în anul 1956, în volumul omagial dedicat marelui prozator, unde vorbește și despre „o intuiție artistică superioară, potrivindu-se veacului“.

Or, la această lectură târzie a romanului, nu mi-au scăpat anumite pasaje care par anume puse acolo pentru „a se potrivi veacului“. Nicoară Potcoavă a apărut în urma unor romane despre care chiar când eram eu licean (adică în preajma anului 1989) nu erau socotite ca a-i aduce o mare onoare autorului: Mitrea Cocor și Lumina vine de la Răsărit. Față de acestea, Nicoară Potcoavă este cu certitudine o întoarcere la arta literară. Cu vreo unsprezece ani în urmă, într-un editorial, referindu-se la scrierile sadoveniene de după război Nicolae Manolescu excepta doar acest roman și o povestire din „Fantezii răsăritene“ de la statutul de maculatură, și cred că pe bună dreptate, Nicoară Potcoavă este o carte scrisă sub grația geniului sadovenian de dinainte de război, pe care îl simți aici maturizat, dacă nu îmbătrânit. S-a spus (nu mai știu care critici, și nici nu mă deranjez să verific care, pentru că ar fi o pedanterie pe care timpul nu mi-o permite) că personajul l-a obsedat pe Sadoveanu din tinerețe, dat fiind că subiectul mai fusese abordat cu o epică mai concisă în Șoimii (prin 1904). Și că scriind acest roman, târziu, a dorit să-l migălească, să-l finiseze, să-l șlefuiască în acord cu noile putințe artistice, nuvela Șoimii fiind scrisă cam colțuros și necioplit, de un începător. Se poate să fie așa. Dar e posibil ca lucrurile să fi stat și mai prozaic decât atât. Nicoară Potcoavă îi permitea să scufunde din nou romanul în timpul istoric, și în același timp, îi îngăduia să strecoare pe ici-acolo câteva aluzii de justiție socială prevestitoare a vremurilor viitoare de lapte și miere comuniste, care să mulțumească noii stăpâni sociali.

Așa că face din Nicoară Potcoavă un renascentist de vastă cultură, care în mijlocul unor oameni neștiutori de carte (cu puține excepții, ca acea prezbiteră Olimbiadă, neașteptat de școlită, dar care pare să nu aibă istorie) își găsește plăcerea în a citi cărți elinești și a reflecta filozofic la amintirea vremurilor trecute, dar creează din el și un fel de profet al socialismului, dacă nu al comunismului. „După ce se va priboli lumea de lingoarea în care se află…apoi să știți că se vor naște oameni noi care vor clădi o lume mai bună. Înflori-vor flori și se vor pârgui holde pe gunoaiele trecutului. Noi nu vom mai fi. Dar până atunci să lucrăm pentru dreptate să împlinim poruncile pe care le avem.“ Sau, într-un alt pasaj: „Pe lângă bădica Nechita, mai spunea și măria sa Voda Nicoară că oamenii din țara Moldovei să nu se teamă de moarte, ci mai degrabă de viață, dac ăe vorba ca viața să rămână așa de rău întocmită precum este…“.

Cred că asta l-a atras pe Sadoveanu în re-abordarea acestui subiect. Faptul că îi permitea să creeze cel puțin aparent idei politice „sănătoase“ la acea vreme. Și fără a se da în stambă precum cu Mitrea Cocor. Pentru că dacă citim același pasaj de mai sus fără vreun filtru ideologic, nu e neapărat vorba de socialism sau comunism avant la lettre. Poate la fel de bine să fie vorba despre o lume mai bună pe care o privești prin credința religioasă sau pur și simplu o lume utopică, fără să aibă ceva în clin ori în mânecă de-a face cu politica roșie. Nu-ți trebuie decât un filtru ideologic grosolan ca să nu accepți că lumea pe care o descria el acolo, ca și cea în care trăim noi acum, e îndeajuns de nedesăvârșită, stă pe temelii strâmbe și șubrede și e nevoie de una mai bună, care să înflorească pe mucegaiurile celei vechi. Nu cred că Sadoveanu era prost și nici că avea comunismul în fibrele ființei, pentru că îi cam plăcea boieria. De altfel, cred că și acesta a fost motivul pentru care a semnat pactul cu noii stăpâni, să-și poată vedea liniștit de boieria lui în noul context. Că avea simpatii pentru țărani și oropsiți, nu mă îndoiesc, dar că îmbrățișase din inimă ideologia țicniților din acel timp, nu prea aș crede. Dar la vremea aia, în „obsedantul deceniu“, când cultura trebuia să fie proletară și țărănească, puteai foarte bine citi asemenea pasaje în cheie roșie, ele garantând corectitudinea ideologică a scrierii. Și în felul ăsta, nevasta credea ești cu amanta, amanta că ești cu nevasta, iar tu scriai liniștit roman istoric cum făcuseși mai la tinerețe.