Skip to content

Din istoria prostiei. Canibalismul terapeutic (nu, nu e o metaforă)

Iulie 20, 2012

Plinius cel Bătrân ne-a lăsat în Naturalis historia[1] multe mostre de prostie ale contemporanilor săi, deși de cele mai multe ori omul îi lua în serios și numai din când în când spune că unele lucruri sunt prea gogonate ca să le crezi (de exemplu când era vorba de elucubrațiile magilor, pe care nu prea-i avea la inimă, după cum nu-i avea nici pe doctori).

Am crezut multă vreme că oribilele tradiții ale canibalismului sunt ori au fost specifice triburilor din zone calde și exotice. Nu mi-am imaginat că noi europenii suntem urmașii unor canibali nu foarte îndepărtați în timp. Dacă e să-i dăm însă crezare lui Plinius cel Bătrân (și nu cred că există motive să punem la îndoială esența afirmațiilor lui), în antichitatea greco-latină diverse forme de canibalism erau utilizate în scopuri terapeutice, probabil de o minoritate de inși apucați de strechea vindecării prin mijloace „naturale“. Bănuiesc că erau puțini, întrucât Plinius scrie cu dezgust despre unele din aceste practici, pe care le califică drept „monstruozități“.

Epilepsia e o boală urâtă de care oricine și-ar dori să scape. Farmacologia modernă a făcut progrese remarcabile în controlul crizelor la mulți pacienți, dar există încă un număr considerabil de suferinzi pe care tratamentele îi ajută cel mult într-un grad limitat. Cum se tratau în antichitatea latină unii pacienți de epilepsie? Sorbind sângele cald al gladiatorilor, în arenă, „de parcă ar fi din cupa vieții“ (Pliniu). Acest sânge de om „cald și viu“ era considerat un leac foarte eficient. Alții foloseau măduvă de oase (umane), iar alții creier de copil. Un grec pe nume Artemon (medic), își trata pacienții de epilepsie cu apă de izvor culeasă noaptea și pusă într-un craniu de om ucis (dacă murise natural încălca specificația tehnică, nu era bun) și neincinerat (să aibă tot ce trebuie, nu e de mirare că pe vremea aia mulți mureau de mâna medicului, iar conceptul de malpraxis nu era încă juridic). Mă întreb dacă bietul pacient știa ce bea.

Plinius care nu avea întotdeauna simpatie pentru greci și cultura lor, îi învinuiește pe aceștia de mult mai multe excese în această direcție canibalică. „La greci nu puțini au vorbit despre gustul organelor interne și al tuturor părților corpului, cercetând întreg trupul până în vârful unghiilor…; pe Hercule, ce dezamăgire, dacă medicamentul nu este bun.“ Ultima parte a frazei lasă să se înțeleagă că uneori mânca omul o bucată de creier sau mai multe, și nu se alegea cu nimic (în afară de greață și dezgust). Cu siguranță nu făceau toți, asta, pentru că nu era etic/evlavios nici măcar să privești organele umane:  „Este considerat un sacrilegiu să privești organe umane: dar să le mănânci?“

Osthanes, un mag persan care l-ar fi însoțit pe Xerxes în expediția sa împotriva grecilor și care ar fi fost profesorul lui Democrit este primul vinovat – susține Plinius – de introducerea canibalismului în scopuri terapeutice.  „Să zicem că barbarii și străinii au inventat aceste obiceiuri: dar grecii oare nu și-au însușit aceste meșteșuguri?“ Democrit, ar fi lăsat în unele lucrări științifice recomandări ca în anumite boli să i se dea bolnavului oase de cap de om bolnav cu capul. (Dragii mei colegi farmaciști, nici nu știți ce bine o duceți că profesați în secolul XXI: să practicăm medicina și farmacia ca atunci, în loc de cutii frumos colorate, pe rafturi am avea un craniu de nebun într-o parte, un creier de copil într-alta, un ochi aici, o splină acolo, și tot așa, o să mai revin cu detalii și altă dată). Dar în unele boli remediul era mai complicat:  îți trebuiau oase ale unui prieten, și e păcat că nu ne lasă Plinius să înțelegem cum se proceda: așteptai să moară sau îl ajutai puțin (să treacă la cele veșnice)? Iar în alte cazuri, „Rp: oase de cap de la un oaspete“ (dar musai de la oaspete, știi, nici străin, nici de-al casei). Ca să execute prescripția asta farmacistul trebuia să prostească un străin să-i facă o vizită (bănuiesc), apoi îi dădea cu un mojar sănătos în cap și îi lua oasele. Dar nu, cred că era prea primejdios, probabil că îl ajutai să moară mai fără violență, poate cu puțină otravă strecurată în mâncare sau într-o pilulă de oase, că tot erau la mod. În orice caz, pe cât mă socotesc eu, nu e ușor să faci rost de oase de prieten sau de oaspete. O fi grea farmacologia noastră, dar în antichitate era mai dihai.

Să mai vedem. Pentru dureri de dinți, algocalmin? Nu, că e cu agranulocitoză, dacă ne luăm după ce spun unii prin occident ( la noi și în Brazilia ar trebui să fie morți pe stradă la cât de mult se consumă și cât estimează ei incidența). Nu algocalmin, ci crestezi gingiile cu dintele unui om care a murit de moarte violentă. Unde găseai moarte violentă pe atunci? În multe locuri, mai multe ca acum; cel mai ușor era pesemne să te duci la bătălie și să colectezi la sfârșitul luptei diverse medicamente: dinți, oase, fiere etc. Așa că farmacistul, printre cadavre, cu un clește, pac scotea dintele, și avea medicamentul pentru durerile de dinți. Bine, nu mă luați în serios, comit tot felul de anacronisme cu farmaciști, în Grecia antică farmaciștii se numeau rizotomoi (sună duios, nu-i așa?) și se ocupau numai de rizomi (pardon, de buruieni medicinale).

Cataracta cu ce să o tratăm? Cu fiere de om, ne spune Meletos. Mai bine că n-aveau grecii farmacie, îmi închipui ce mirosuri ar fi fost cu toate remediile astea, cam ca acum douăzeci-treizeci de ani la Biofarm, când se făcea Colebilul. Iar mușcătura de câine turba o trata Antaeus cu niște pilule de să te lingi pe degete: erau făcute din oase, din craniul unui spânzurat.

Dar organele umane nu erau bune doar să vindece oameni, ci puteau sluji și de medicamente veterinare. Dacă boii aveau meteorism, li se puneau oase umane în coarnele găurite (bieții boi!), iar pentru feluritele boli ale porcilor, li se dădeau niște boabe de grâu care se odihniseră peste noapte într-un loc în care fusese ucis sau incinerat un om. Iată cum ar trebui să arate farmacologia, un medicament ca acesta e indicat „în bolile porcilor“, nu trebuie să ne facem probleme care. Oricare! E suficient să fi stat grâul pe locul mortului și porcul, simțitor cum e, numaidecât se face bine.

Plinius era revoltat de toate elucubrațiile astea, și încheie discutarea acestor medicamente macabre cu o cugetare personală despre viață, lungimea ei și cel mai bun medicament. Pun pariu că nu ghiciți care este, așa că să-i dăm cuvântul:

„După părerea noastră nu trebuie să căutăm într-atât de mult să trăim încât să ne prelungim viața cu orice preț. Oricine ești, vei muri la fel, chiar dacă ai trăit urât sau nelegiuit. De aceea, fiecare să considere între medicamentele propriului suflet un adevăr, și anume că dintre toate lucrurile bune pe care i le-a oferit natura omului nici unul nu este mai bun decât o moarte survenită la momentul potrivit…“.


[1] Toate citatele sunt preluate din Plinivs. Natvralis historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate, vol. V. Ed. Polirom, Iași, 2004. Traducerile fragmentelor de aici (respectiv cartea a XXVIII-a), sunt semnate de Ștefania Ferchedău.

Anunțuri

From → Pricepuții lor

2 comentarii
  1. L MAN permalink

    Domnule Ancuceanu,
    Va rog sa urmariti scena: http://www.youtube.com/watch?v=Bbs39FjSy80. Iubesc filmul din care este extrasa, asa ca sa nu spuneti nimic de rau! Va recomand filmul din toata inima. Atentie si la muzica (Balanecu la vioara!) si la scenografie.
    In privinta prostiei, va recomand sa il lasati pe Pliniu si sa urmariti conferintele de presa de la Palatul VIctoria sau Palatul Cotroceni. In cazul in care ati urma sfatul meu (ceea ce ma indoiesc ca veti face) ati vedea prostia in plinatatea ei si nu o istorie a ei.

  2. Pentru ca mi-ai poruncit să nu spun nimic de rău, nu comentez nimic despre film. Despre conferințele de presă, ai dreptate, nu o să-ți urmez sfatul: viața e prea scurtă. Evit să mă pronunț despre prostia politicienilor noștri (care bănuiesc că poate fi regăsită la toate partidele, cu toate culorile), dar în viitor cred că voi scrie și despre prostia contemporană. Ca unul fascinat de trecut însă, găsesc că e mai ușor să vorbești despre prostia de demult decât despre cea contemporană. Orice ai spune despre cea din urmă se vor ofensa unii și alții. Dacă vorbești despre prostia de demult, cei mai mulți sunt indiferenți, dacă ai grijă să nu dărâmi câțiva idoli.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: