Skip to content

Regele Iisus (imaginat de Robert Graves)

Iulie 2, 2012

Am scris rândurile de mai jos cu vreo 5-6 ani în urmă ca o recenzie de carte care urma să fie publicată, dar care printr-un șir de întâmplări mărunte și banale n-a ajuns sub tipar. Am redescoperit-o acum câteva săptămâni și acum m-a hotărât să o fac totuși publică aici:

Crezut sau necrezut, contestat sau adorat, Tâmplarul din Nazaret a schimbat cursul istoriei lumii, aşezând-o într-o altă matcă. Dacă n-a fost omul cel mai influent al istoriei, a fost cu certitudine unul dintre cei mai influenţi, și putem admite asta dincolo de prejudecățile noastre creștine sau non-creștine. Şi de aceea, probabil, lui Iisus din Nazaret îi sunt consacrate anual cel puţin câteva cărţi cu caracter mai mult sau mai puţin biografic, de ficţiune sau non-ficţiune (și exclud aici literatura pur religioasă). Ca unul fascinat de fenomenul istoric al naşterii creştinismului, am avut o bucurie autentică să văd aşezat cu modestie printre alte cărţi de ficţiune, volumul lui Robert Graves, Regele Iisus (ANTET XX Press, trad. Andreea Năstase, 294 pp, 19,1 lei). Scriitorul îmi era cunoscut mai mult din auzite, ca autor al romanului istoric „Eu, Claudius Împărat”; şi asta m-a făcut probabil să am aşteptări mai înalte decât mi-a putut oferi cartea.

Eu, Agabus Decapolitul, am început această lucrare în cel de-al nouălea an al împăratului Domiţian şi am terminat-o la Roma în al treisprezecelea an al aceleiaşi domnii”, aşa se deschide cartea. Dar Agabus Decapolitul nu e un personaj de roman; e un alter ego al scriitorului, care a preferat să recurgă la această formulă, destul de convenţională, pentru a da un iz de arhaicitate firului poveştii. Orice efect pe care va fi scontat autorul este însă nimicit de excesul de erudiţie al Decapolitului, cu totul neverosimil pentru autorul unui manuscris pretins de la sfârşitul primului veac al erei creştine. Numeroasele digresiuni mitologice, etnologice şi antropologice ale acestuia, nu doar că rup firul naraţiunii pe care ţi-ai dori-o într-o curgere firească, dar creează şi o impresie de artificial. Prea uşor sub masca Decapolitului se vădeşte obrazul americanului modern Robert Graves.

Probabil cel mai important element de originalitate al cărţii, sub aspectul conţinutului biografic, îl reprezintă abordarea într-o lumină nouă a chestiunii Naşterii. Dacă cei mai mulţi autori care au rupt-o cu tradiţia biblică s-au grăbit să accepte, cu diferite nuanţe, cea mai populară versiune – că Iisus era doar un copil din flori al Mariei, deci copil nelegitim -, Robert Graves (pornind de la două pasaje scurte din Noul Testament, care se pretează şi la alte interpretări) propune altceva: Iisus era fiu legitim al Mariei, dintr-o căsătorie secretă a acesteia. Tatăl? Antipater, fiul mai mare al lui Irod, ulterior osândit la moarte de paranoicul monarh. Antipater încheie căsătoria la sfatul lui Simon, fiul lui Boethos, iudeu din Alexandria pe care Irod cel Mare l-a numit Mare Preot pentru a se putea căsători cu fiica acestuia (ridicându-l astfel la un rang demn de sine). La baza sfatului lui Simon se afla „cea mai neortodoxă dintre teoriile istorice: aceea că în Israel, fiecare căpetenie sau rege din vechime îşi căpătase tronul pe linie femeiască, adică însurându-se cu moştenitoarea pământului. Adam, prin căsătoria cu Eva; Avraam, prin căsătoria cu Sara, Agar şi Chetura; Isaac, prin căsătoria cu Rebeca […]”. „Nici un rege nu este cu adevărat îndreptăţit să domnească peste Israel dacă nu e atât calebit, cât şi soţ al Moştenitoarei lui Mical; iar aceasta nu devine moştenitoare prin primogenitură, ci prin ultimogenitură, adică este întotdeauna fiica cea mai mică, şi nu cea mai vârstnică.“ Fantezia nestăpânită a autorului se exprimă pe tot parcursul cărţii şi la tot pasul ai ocazia să dai peste asemenea bizarerii neortodoxe. Fecioara care i-ar fi permis lui Antipater legitimarea regalităţii „în spiritul tradiţiei” (cum a fost definită mai sus) este Miriam (Maria), fiica Anei, soţia lui Ioachim.

Cele mai multe dintre întâmplările evanghelice sau tradiţiile creştine legate de acestea, sunt reinterpretate  într-un efort continuu de demitizare. Şi atot-cunoscătorul Agabus se lansează frecvent în critici adresate crestienilor (cum sunt numiţi creştinii pe temeiuri etimologice în cuprinsul romanului), care au interpretat cu totul greşit înţelesul spuselor sau faptelor Regelui Iisus. Exemple copioase se găsesc chiar în primul capitol, care n-are nimic epic în el, fiind mai potrivit ca o prefaţă decât ca un capitol de roman. Naşterea Mariei este urmarea unui viol atipic: Ana, soţia lui Ioachim este amăgită de slujnica ei, Iudit, să meargă spre o casă din cartierul iebusiţilor, unde un bărbat misterios îi dă să bea un vin dulce şi aromat şi o pune să înghită o sămânţă de lotus. Imediat mâinile şi picioarele i se îngreunează, simţirile încep s-o părăsească, apoi „soarele şi luna se împreunară cu un ţipăt. Ana fu prinsă într-un vârtej paradisiac şi nu mai ştiu nimic”. Viziunea lui Zaharia (care în textul biblic este anunţat de înger despre naşterea lui Ioan Botezătorul) este o farsă proastă pusă la cale de Irod; ca urmare, Zaharia sfârşeşte asasinat de un grup de tineri saduchei („fii ai lui Ţadoc”). Soacra lui Petru, vindecat de Iisus de friguri în evangheliile sinoptice, se răzbuna pe ginerele ei simulând febra; Iisus îi şopteşte câteva cuvinte la ureche, convingând-o să renunţe la simulaţie şi o declară cu glas tare tămăduită, iar ceilalţi iau gestul drept o minune de vindecare. Un lepros vindecat de Iisus în realitate suferea de vitiligo. La nunta din Cana, Iisus şi maestrul de ceremonii (nunul) au folosit doar o metaforă despre calităţile apei respective, care erau asemenea unui vin bun; „numai crestienii gentili, care nu se înfrânează nici de la vin, nici de la împreunarea trupească, îi atribuie lui Iisus o minune vulgară şi inutilă” etc.

Preluând o idee[1] comercializată cu mult înainte de Codul lui da Vinci sau de Sânge Sfânt, Graal Sfânt, autorul îl căsătoreşte pe Iisus cu Maria, sora lui Lazăr şi fiica lui Cleopa (diferită de Maria din Magdala, care apare în roman sub numele de Maria Bărbieriţa). Însă căsătoria nu se consumă (în sensul biologic al termenului), Iisus propovăduind abstinenţa sexuală, spre durerea sufletească a acesteia, care se îndrăgostise de el.

În mod curios, în contrasens cu eforturile de demitizare, Robert Graves adaugă povestirii propriile tuşe de mit şi fantastic. Balansează ceea ce dărâmă din naraţiunile evanghelice cu propriile construcţii inspirate din vastele lui lecturi mitologice, completate de fantezia creatoare. Ioachim, tatăl Mariei (din punct de vedere legal, nu şi biologic) şi soţul Anei, este trimis în deşert de cuvântul tainic al unei prorociţe. Acolo, într-un cort ţesut din păr de capră, un tânăr rehabit îşi ia lira şi cântă: „În imnul său, el proroci că Ana, nevasta unui moştenitor al lui David, va avea în curând un copil, care va dobândi mare faimă peste veacuri. Ana avea să fie asemenea lui Serai cea cu faţa de argint, care, neputând avea copii, râsese auzind un înger spunându-i Tatălui Avraam că ea îi va da în curând un fiu. La fel, Ana avea să fie asemenea Rahelei celei cu părul cârlionţat, care, stearpă la început, devenise până la urmă mama patriarhilor Iosif şi Veniamin, şi prin ei, străbuna a mi şi mii de evrei.” Inspirat de liră, într-un fel de transă („Nu cânt decât ceea ce-mi spune lira să cânt”), refuzând să-şi explice prorocirile, el vesteşte apoi venirea din nou a lui Nimrod: „Nimrod va veni încă o dată. Nimrod, ştiut de cele trei regine, se va ridica în aer cu ale sale opt aripi de grifon, iar furia sa va face munţii să fumege. Strigaţi în cinstea lui Nimrod, numit şi Ierahmeel, şi în cinstea celor trei regine, fiecare cu de trei ori patruzeci de domnişoare de onoare! Cea dintâi regină l-a purtat în pântec şi l-a cunoscut; cea de-a doua l-a iubit şi l-a ucis; cea de-a treia l-a uns cu uleiuri parfumate şi l-a culcat în Casa Spiralelor, de unde sufletul său a călători în arca ei peste apă, până la cea dintâi regină. Călătoria peste ape în arca de lemn de salcâm a durat cinci zile; cinci animale marine au tras arca în sunetul muzicii. La urmă, regina îl născu şi îi dădu numele de Ierahmeel, iubitul Lunii […]“. Probabil însă că cea mai încărcată de fantastic e scena ispitirii, prefaţată de cele patruzeci de zile de post: „Atunci, la căderea serii, în ultima zi de strajă, apăru din partea de apus a cercului o fiară încă şi mai cumplită: era un serafim, un şarpe învăpăiat cu colţi care şuiera zornăindu-şi solzii. Aşa cum puterea leului era Mânia, iar cea a ţapului era Desfrânarea, puterea serafimului era Frica. Iisus spuse:

– Intră în pace, făptură a lui Dumnezeu! În cercul acesta este loc pentru toţi patru! Dar deşi rosti şi cuvântul <<Iubire >> învăţat de la psilian, serafimul continuă să şuiere şi să-l hărţuiască de la apusul soarelui până la miezul nopţii; aceasta a fost cea mai grea încercare dintre toate. […] Apoi, în zori, i se păru că cele trei făpturi se uniseră într-una singură, cu cap de leu, trup şi picoare de ţap şi coadă de serafim. Recunoscu Himera carienilor, care este un simbol al celor trei anotimpuri – întrucât asemenea etruscilor, ei nu includ anotimpul mort al iernii în anul lor sacru […]“. De asemenea, scena înfruntării dintre Iisus şi Maria Bărbieriţa („o cotoroanţă înaltă, cu ochi albaştri, cu nasul coroiat ca un ochi de şoim”, care „în cărţile creştine este numită Maria in Magdala“) din Peştera de la Macpela, din momentul abordării prostituatelor din livada de măslini şi până în clipa eliberării femeii de demoni, ţine mai degrabă de fantastic decât de real.

Două personaje sunt zugrăvite în culori mai luminoase decât în sursele tradiţionale. Primul este Antipater, fiul regelui Irod şi – în acest roman – tatăl lui Iisus din căsătoria secretă cu Miriam. În cartea lui Graves,  Antipater este un tânăr de o neasemuită bunătate şi inocenţă, care îşi iubeşte sincer fraţii şi tatăl, dar care cade în cele din urmă victimă pornirilor paranoice ale acestuia. Iosephus Flavius, care a avut ocazia să cunoască mai îndeaproape tragicele evenimente din familia lui Irod (şi care deşi se mai lăsa furat de părtinire sau retorică, nu avea o apetenţă atât de mare pentru teorii originale, în răspăr cu tradiţia) îl prezintă pe Antipater ca pe un bărbat lipsit de scrupule, care întreţinea bârfele şi proasta reputaţie a fraţilor săi dinspre tată (Aristobul şi Alexandru, fiii Mariamnei), împingându-i la pieire, şi care chiar ar fi complotat împotriva lui Irod împreună cu Feroras, unchiul său.

Cel de-al doilea personaj proiectat într-o lumină favorabilă este Iuda; din acest punct de vedere, recentul documentar de pe canalul de televiziune National Geographic  nu e original atât  în liniile lui generale, cât mai degrabă în argumentaţie. Iuda din Cheriot, „un tânăr cumpătat, mărinimos şi învăţat” care „avea să-i fie de mare ajutor lui Iisus” este primul personaj introdus în naraţiune ca discipol al acestuia, înaintea celor unsprezece. „Cei şapte ani petrecuţi cu ebioniţii îl învăţaseră să-i înţeleagă pe săraci şi pe oropsiţii sorţii“. Iuda este singurul care cuprinde înţelesul dureros al spuselor lui Iisus cu ocazia mesei de Paşti (cunoscută îndeobşte ca „cina cea de taină”). „Cu mintea înceţoşată, Iuda plângea cu capul între mâini. Încerca să se convingă că se înşelase, dar următoarele cuvinte spuse de Iisus i-au înlăturat orice urmă de îndoială. […] [Iisus] se întoarse, îl privi pe Iuda în faţă şi îi spuse cu glasul coborât: Căci stă scris «A fost socotit un păcătos». Fie ca prin mine să sosească Sfârşitul! Petru veni lână Ioan, care stătea alături de Iisus şi îi şopti la ureche:

– Nu mai pot îndura. Întreabă, frate, cine e trădătorul care-l va ucide. Nici Petru, nici vreun al ucenic în afară de Iuda, nu înţelegea că Iisus dăduse o poruncă, nu rostise o învinuire. Plin de dragoste, Ioan îşi lăsă capul pe pieptul lui Iisus şi îi puse întrebarea încet. Drept răspuns, Iisus înmuie o bucată de pâine în sosul dulce şi i-o dădu lui Iuda, zicând:

–          Fă degrabă ce trebuie să faci.

Iuda se ridică de îndată, palid de spaimă. Porunca fusese limpede: trebuia să cumpere o sabie cu care să-şi ucidă Învăţătorul”. Tulburat de misiune, Iuda se consultă cu Nicodim, care-l sfătuieşte să meargă la Marele Preot şi să-i promită că-l va ajuta să-l întemniţeze pe învăţătorul său. Având încredere în Nicodim, „om cinstit şi pios“, Iuda se conformează şi ajunge astfel să fie socotit vânzător, când de fapt, scopul fusese de a-l salva pe Iisus de la o moarte pe care acesta o căuta.

Dată fiind legitimarea lui Iisus la tronul Iudeii, scena procesului capătă semnificaţii noi. Las cititorului descoperirea acestora, ca şi a altor ipoteze neortodoxe cu care e înţesată cartea.

Într-un cuvânt, cartea lui Graves este un roman eclectic, combinaţie de istorie, mitologie şi ficţiune, de pasaje inspirate de evangheliile canonice şi de apocrife, pe alocuri plictisitor, dar pe alocuri vădind mâna sigură a unui prozator de talent. Neconvingătoare din punct de vedere istoric şi nici măcar ca roman, cartea rămâne totuşi un experiment original al unui autor de succes. Pentru cei care nu se limitează la capodopere, probabil merită citită.


[1] Ideea nu are nici un fel de suport de natură istorică, după cum argumentează Bart Ehrman, istoric relativ bine vândut și care a abandonat creștinismul, astfel încât nu poate fi bănuit de apologetică.

Anunțuri
2 comentarii
  1. klahert permalink

    Multumesc inca o data pentru efort si scuze pentru ca nu m-am informat la timp asupra detaliilor.
    Felicitari pentru demers!

    • N-ai pentru ce, mi-a făcut plăcere să scriu asta atunci. Oricum, în RO Graves e mult mai puțin cunoscut decât în UK sau SUA.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: