Skip to content

Din obscuritatea legendei, Léonin de la Notre Dame.

Iunie 22, 2012

Harold C. Schonberg în celebra sa carte despre viețile marilor compozitori (publicată și în românește cu câțiva ani în urmă – dacă nu or fi vreo zece deja – și vândută cu destul de mult succes, din câte îmi aduc aminte) a presărat multe anecdote. În prefața la una din ediții povestea că dirijorul german Karl Muck (la cumpăna dintre veacurile 19 și 20) a fost rugat să includă într-un concert o piesă a unui compozitor care trebuia să fie atât de original și modernă încât să nu aibă nici un precedent în muzica preexistentă.

–          O, ar fi exclamat acesta, o asemenea pretenție e foarte extravagantă. Acolo de unde vin eu toată lumea are o mamă și un tată.

Toată lumea are rădăcini, părinți, influențe, trecut. Și totuși Schonberg își începe cartea cu Claudio Monteverdi, omul care a creat opera în sens modern (cele trei opere care i-au supraviețuit integral se montează surprinzător de mult în perioada actuală) și a introdus multe inovații în muzica de până atunci, fiind pentru contemporanii săi un soi de revoluționar în arta Euterpei. Însă muzica lui Monteverdi n-a apărut precum Afrodita din spuma mării, ci avea rădăcini într-o tradiție muzicală de cel puțin trei-patru veacuri. Cu cartea lui, Schonberg a lăsat deoparte o arie semnificativă a muzicii occidentale (care pentru această perioadă coincide cu muzica europeană). Cu ceva vreme în urmă tradiția începea istoria muzicii „clasice“ (orice va fi însemnând acest termen, semantica lui poate face obiectul unui eseu consistent, dacă nu al unei cărțoaie) cu doi compozitori de la Notre-Dame, Léonin și Pérotin. Nu erau nici frați gemeni și – din ce ne lasă sursele istorice să întrezărim – nici soți sau amanți, dar împerecherea lor în cărțile tradiționale de istoria muzicii, și numele sunând asemănător la coadă au făcut din ei un cuplu aproape legendar. Pentru un necunoscător,  Léonin și Pérotin sună a cuplu de poveste, ca și Castor și Polux, Acis și Galateea, Hansel și Grätel, Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda ori păstorii din singspielul mozartian, Bastien și Bastienne. Admițând că au existat (și cel puțin până de curând, istoricii muzicii admiteau fără probleme asta), Léonin a fost maestrul, iar Pérotin discipolul.

Leonin a fost în mod tradițional slăvit ca o figură izbăvitoare, erou țâșnind neașteptat în obscuritatea Evului Mediu pe care l-a eliberat de lipsa de ritm, introducând muzica în modernitate prin inventarea contrapunctului (despre ritm s-a spus că Leonin a introdus o abordare „rațională“ a acestuia în muzică). A fost de asemenea lăudat ca autor al Magnus Liber (expresia în limba latină înseamnă Cartea cea Mare), cartea sa de compoziții muzicale îndrăznețe care îndreptățea etichetarea lui ca primul compozitor „clasic“ în muzica occidentală. Am aflat despre el în copilărie, probabil când aveam vreo zece ani, şi pe atunci mi-am dorit să-i ascult muzica.  Târziu, când am apucat să o ascult, nu a fost pe măsura aşteptărilor. Dar să povestim mai întâi despre puţinele lucruri pe care le ştim despre acest prim mare compozitor „clasic” al Europei.

Se presupune în mod vag că maestrul Léonin (Leoninus, diminutiv latinesc pentru Leo) s-a născut undeva în jurul anului 1130-1150 și a trecut la cele veşnice în jurul anului 1200. Dacă vom arunca o privire în Wikipedia, istoricitatea lui Léonin nu e pusă nicicum la îndoială. Dacă vom consulta însă ediția din 2007 a Enciclopediei Biografice a Compozitorilor datorată lui David Mason Greene (Greene’s Biographical Encyclopedia of Composers), vom descoperi că nu doar rolul acestui obscur și totodată celebru muzician în lungul drum al muzicii europene este pus sub semnul întrebării, dar chiar existența sa în istorie[1]. Întreaga tradiție despre Léonin și rolul lui de părinte al muzicii occidentale moderne derivă din scrierile unui teoretician englez de la sfârșitul secolului al XIII-lea, care el însuși studiase la catedrala Notre Dame, cunoscut ca Anonimus IV.  La aproape o sută de ani după moartea compozitorului, el a scris o lucrare de teoria muzicii în care afirmă că Léonin a fost cel mai mare organista și  că scrisese o Mare Carte de organa (cuprinde vreo 100 de piese). Ca să nu ne lăsăm păcăliți de forma cuvintelor, organista nu înseamnă că Léonin era interpret sau compozitor de orgă, ci autor al unor piese numite la singular organum (organa fiind forma de plural a termenului).  Ce era organum? Un cântec pe două voci, în care o melodie ceva mai alertă, cu „înflorituri“ se adăuga unui cântec lin (cantus planus) deja cunoscut (acesta din urmă funcționând ca un fel de „bas“).

„Cântul lin“ nu era tocmai un cântec de leagăn, ci cântul monoton, rareori cu salturi între note, de tip gregorian, care poate fascina o minoritate a contemporanilor noștri, dar reușește cu mult succes să-i plictisească pe cei mai mulți (exceptând poate cazul în care este interpretat într-o catedrală sau biserică veche, iar ascultătorul este dispus să renunţe la timp, scufundându-se în atmosfera medievală a cadrului). Or, asemenea organa pe două voci, cu caracter improvizatoric, par să fi fost deja în uz cu mult timp înainte de epoca lui Leo. Încă din jurul anului 1100 exista un tratat intitulat Ad organum faciendum („Despre cum se face organum“), care conține un set de instrucțiuni cu exemple. Există apoi așa-numita polifonie din Acquitania, cunoscută din trei manuscrise deținute cândva la mânăstirea Sf. Martial din Limoge și în sfârșit, un Codex Calixtinus datând din jurul anului 1170, care a ajuns în Spania în pelerinajele la Santiago (Sf. Iacob) de Compostela (adică într-o perioadă în care Léonin ar fi avut în jur de 40 de ani). Aceste fapte sugerează destul de insistent că maestrul Leo nu a fost creatorul organum-ului ca gen, și deci nici părintele polifoniei vocale sau al contrapunctului.

David Mason Greene (care lasă să se înțeleagă că parțial cel puțin, a preluat ideile critice referitoare la Léonin de la alții) susține că termenul „ambițios“ organista, utilizat de Anonimus IV s-ar putea referi pur și simplu la calitățile lui de cântăreț de cor, apreciat pentru improvizațiile sale. Marea Carte ar fi o simplă colecție de exemple descriind tehnica utilizată atunci,  și nu o carte cu propriile compoziții ale muzicianului francez. A inventat ritmul metric? Se poate, dar se poate să fie şi altcumva, iar această presupusă inventare a ritmului ar putea fi doar – spune D.M. Greene – păcatul nostru de a ne lăsa în voia „wishful thinking” (gândim ce ne-am dori, nu ceea ce este). În sfârşit, prima perioadă de construcție a impunătoarei catedrale Notre Dame din Paris s-a situat între 1163 și anii 1240. Pare puțin probabil ca încă din primii ani să fi existat un cor care să cânte printre schele şi moloz. Catedrala şi-a deschis porţile publicului evlavios (pe vremea aceea nu aflaseră de ea şi turiştii japonezi) undeva spre anul 1185 (Heraclius din Cezarea a propovăduit a treia cruciadă în catedrala pe atunci neterminată). Motiv pentru care unii pun la îndoială că Léonin ar fi fost maestru de cor la Notre Dame; bănuiesc însă că n-ar fi imposibil ca ultimii 10-15 ani din viaţă muzicianul să-i fi petrecut acolo ca dirijor şi compozitor (dacă într-adevăr s-a născut pe la 1150, ar fi avut sub 40 de ani în această perioadă).

Cum sună muzica lui Léonin? Mult prea medieval faţă de aşteptările mele din copilărie, când mi-o închipuiam în stilul motetelor renascentiste. Trebuie să spun că nu ştim de fapt cum suna muzica lui. Avem felurite reconstituiri moderne, dar izvoarele despre cum să citim şi interpretăm acele manuscrise (care nu sunt cele originale, ci cópii de mai târziu) sunt contradictorii şi obscure. Ceea ce auzim în înregistrări nu este probabil chiar ceea ce va fi răsunat sub bolţile catedralelor şi mai măruntelor biserici prin veacul al XII-lea. Dincolo de limitările noastre de a reconstitui muzica veche, există un paradox, legat poate de prejudecăţile noastre faţă de Evul Mediu, în special Evul Mediu târziu: muzica modernă începe în Evul Mediu, nu în Renaştere. Începe cu Léonin, ale cărui piese sunt mai apropiate de cântul gregorian decât de muzica polifonică, totodată echilibrată şi încărcată de emoţie a Renaşterii. Dar el a adăugat o a doua voce, un pas mic pentru omul secolului XXI, dar un pas uriaş pentru muzicianul medieval. De altfel, e păcat că ne lipsesc izvoarele istorice, dar cunoscând firea umană, bănuiesc că în ciuda admiraţiei pe care o stârnea la un veac după moarte, în timpul vieţii s-au găsit unii supăraţi şi revoltaţi de tupeul lui de a rupe o tradiţie de secole, introducând o a doua voce. Întotdeauna oamenii s-au temut de nou, inclusiv în muzică.

E posibil ca Léonin să fi existat şi aproape toate urmele să i le fi şters Timpul cel nesătul, care înghite totul. Sau poate că  Léonin nici nu a existat, aşa cum nici Homer nu va fi existat vreodată. Dar a fost un anonim sau un şir de anonimi care au pus nefericirea Troiei şi păţaniile lui Odiseu într-un material coerent şi şlefuit; şi pentru că trebuiau să poarte un nume, acestor anonimi li s-a spus sub un singur cuvânt, Homer. Tot aşa, dacă Leo nu a existat, au fost nişte anonimi care au îndrăznit să introducă în cântul bisericesc două glasuri în locul unuia singur. Şi pentru că anonimul acesta colectiv ori singuratic trebuia să poarte un nume, i s-a spus Léonin. Dar spre deosebire de Homer, un singur nume nu a fost îndeajuns pentru muzică. Léonin a avut un discipol, ne spune Anonimus IV; şi aşa a apărut Pérotin, ale cărui contururi istorice sunt ceva mai ferme. Sau poate era tocmai invers,  Pérotin cel real avea nevoie de rădăcini, de un maestru, şi aşa a apărut Léonin din obscuritatea legendei. Despre Pérotin însă, alte gânduri, altă poveste, altă dată.

 


[1] “Since then, confidence in Léonin’s place has steadily weakened, until now his very existence seems doubtful.”

Anunțuri
One Comment
  1. L MAN permalink

    Stimate Domnule Ancuceanu,
    Am promis, cu mai mult timp in urma sa combat, ca om din bobor ce ma aflu. Am lipsit la cateva posturi asa ca am decis sa depun concluzii la acest post.
    As incepe cu imbogatirea listei de cupluri ramase in istorie. Ce spuneti de Tom si Jerry sau Stan si Bran? Ar fi, poate, mai apropiate de cultura noastra generala. Nu-i asa?
    Clipul pe care l-ati alipit postului Dumneavoastra mi-a amintit de examenul pe care l-am sustinut la disciplina Muzica Gregoriana. Am cantat, in fata intregului an „Kýrie, eléison”. A fost o placere a spiritului … Nu aceeasi parere a fost impartasita si de colegii mei din sala. O sora imi semnala cand sa ridic sau cand sa cobor tonul. Nu m-am putut abtine sa nu ma ridic pe varfuri cand sora ridica mana si sa incerc sa ma indes cand sora cobora mana. Conescinta acestui examen? Evaluarea cu nota 9 de catre profesor (pentru straduinta) si scutirea pentru celelalte examene la muzica. Asa am avut placerea sa vorbesc la restul examenelor despre subiecte de la insemnatatea batutului toacei pana la muzica gospel sau chiar la blues-ul clasic. Fetele colegilor mei la traducerea „I’d rather go blind” (http://www.youtube.com/watch?v=YApNirMC9gM ) cu „Sari-mi-ar ochii, sa nu te mai vaz(sic!)” au meritat tot efortul meu. Nu ma intrebati ce are melodia amintita cu simtamantul religios deoarece nu va va place raspunsul.
    Mai am o observatie privind radacinile, parintii, influentele din trecut. Ce spuneti de: „Din chaos, Doamne,-am apărut / Și m-aș întoarce-n chaos…/ Și din repaos m-am născut. /Mi-e sete de repaos.”
    Simt (nu enorm si nici nu vaz monstruos) ca ma trag din haos, desi nu pot nega influentele radacinilor, parintilor, trecutului oricat de mult mi-as dori acest luvru…
    Introducerea fiind facuta vreau sa vin in actualitate. Am urmarit cu cateva zile in urma (pentru a cata oara?) Colonelul Redl (frumos film din 1985 al lui Istvan Szabo). Spre finalul filmului personajului filmului, personaj banuit a paricipa la relatii sexuale cu persoane de acelasi sex (frumoasa este corectitudinea politica, da’ Bula ar spune ca el tot popnar il numeste) si care in toata viata s-a preocupat de imagines si bunastarea sa, i se inmaneaza un pistol. Are optiunea de a-l folosi in urmatoarele clipe. A doua optiune este sa se supuna judecati omenesti. Frumusetea filmului este ca Redl foloseste pistolul, fara a se zgaria la gusa. M-am intrebat: oare cand aperi onoarea nimeresti cand aperi bunastarea proprie ratezi?
    Un link inainte de a pleca spre o intalnire: http://www.youtube.com/watch?v=nggRBhUw2dc.
    Care-i legatura intre link, postul Domniei Voastre, replica mea? Niciuna! (Mi-ar fi placut sa gasesc o metafora la fel de frumoasa ca cea din finalul melodiei http://www.youtube.com/watch?v=fxTkWmV4Ol8 – producţii audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani!)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: