Skip to content

Nişte părinţi pedepsiţi

Mai 4, 2012

Săptămâna asta am motive suplimentare să mă consider un părinte fericit: Beatrice (fetița mea, nu regina Olandei) e demult înscrisă la școală, iar la grădiniță pricepuții noștri din ograda Ministerului Educației nu au inventat încă un sistem de înscrieri la fel de performant ca cel pe care l-am văzut aplicat cu rezultate spectaculoase la școlile din București. Spun spectaculoase, pentru că a avea câteva sute de părinți furioși, pedepsiţi să stea grămadă în ograda plină de soare a unui liceu e un veritabil spectacol. Deși poate ar trebui să-i invidiez pe acei părinți. Eu mă chinuiesc să-mi fac singur sau să negociez cu familia programul pentru week-end. Lor li l-au făcut deja niște funcționari vizionari: l-am văzut pe unul pe sticla televizorului explicând cu mult calm că totul e foarte bine, și că dacă după ce au stat 3-4 zile la coadă tot n-au reușit să-și înregimenteze odraslele în sistemul de învățământ obligatoriu și gratuit, în generozitatea lor, ei le vor asigura plăcerea de a participa cuminți în cursa pentru înscrieri și în week-end (nu am reprodus cuvintele, dar am redat ideea). Or, ca părinte, ce mijloc mai minunat de a-ți petrece week-end-ul poți să găsești, decât să stai cu soțul și copilul (sau copiii) la o coadă lungă, socializând cu părinți și bunici care împărtășesc aceeași plăcere perversă, mângâiați de razele fierbinți ale soarelui sau, după cum sugerează serviciul meteo pentru acest sfârșit de săptămână, de picăturile răcoroase ale ploii? Doar n-o să-ți irosești bunătate de timp liber cu familia prin parcuri și  alte locuri de joacă ori plăcere pentru copii?

Doamna mea s-a stresat, e adevărat, vreo doi ani până să alegem o școală pentru Beatrice, dar înscrierea (experimentată la două școli) s-a săvârșit cu un picuț suportabil de birocrație, dar fără stat pe la cozi. Realitatea este că sistemul anterior era imperfect și noul sistem de alocare a școlii pentru odraslele noastre nu e neapărat rău. Într-un fel, te scutește ca părinte de regretele târzii: dacă ceva nu-ți place la școala la care cu mânuța ta l-ai înscris, conștiința începe să te frece la cap, cum că e vina ta: dacă l-ai fi înscris la cealaltă, poate ar fi fost mai bine… Așa, tu bifezi 20 de școli, folosindu-ți înțelepciunea și  și priceperea din dotare, iar oracolul din Delphi (mă rog, un substitut cu rang de funcționar, sau poate și mai bine, un calculator neinfluențat de emoții și sentimente) o alege pe cea mai bună pentru tine și puiul tău. Părinții mei n-au realizat decât târziu, la peste 30 de ani, ce fericiți au fost că n-au trebuit să aleagă școli pentru mine și frații mei: era una singură la noi în sat, și pe aia au ales-o fără o umbră de îndoială. Iar mie la vremea aceea nici că mi-a trecut prin fapt că ai putea să alegi între mai multe școli la care să mergi. Spun așadar, fără pic de ironie că noul sistem introdus de cârmuitorii noștri merită experimentat și că are probabil unele lucruri bune, pe care cei ce gestionează sistemul le știu mai bine decât un simplu cetățean ca mine. Însă nu pot să nu mă revolt față de lipsa de viziune în transpunerea lui în practică și, mai ales, față de problema concretă manifestată în București.

În primul rând, m-aș fi așteptat să aud pe cineva care își asumă eșecul în acest oraș de peste două milioane de locuitori, și își cere scuze că nu a anticipat că un singur centru pentru șase sectoare nu va fi de ajuns. În al doilea rând, deși apreciez bunele intenții de a corecta situația prin mărinimia de a le îngădui părinților să facă înscrierile și în week-end, soluția privește sacrificarea weekend-ului de către părinți pentru înscrierea la școală ca fiind normală, dar nu este; pentru multe familii, sfârșitul de săptămână este singura oază de timp în care părinții pot petrece timp cu copiii lor și dezvolta relațiile mai mult sau mai puțin superficiale din timpul săptămânii (fapt valabil de altfel și pentru nefericiții funcționari chemați la lucru în week-end, care nu sunt mai puțin oameni, cu bucurii și supărări). Unii vor spune însă că e de preferat să sacrifici  week-end-ul decât să te învoiești a doua săptămână la rând de la serviciu sau decât – eventual – să-ți iei o săptămână de concediu. Ceea ce este adevărat; şi ceea ce mă conduce spre a treia obiecție majoră față de sistemul primitiv aplicat pe nervii părinţilor bucureșteni.

Am intrat de mai bine de unsprezece ani în secolul XXI. Un secol în care multe, foarte multe lucruri se pot realiza fără stat la cozi şi chiar fără a te deplasa din propria locuinţă. S-a inventat internetul şi Web-2. Iar înscrierea pentru şcoală este un simplu sistem de alocare a opţiunilor. Nu e nevoie să depui documentele (xerocopii pe hârtie, o cerinţă de asemenea discutabilă în acest secol al electronicii) acum: le poţi depune şi după ce sofisticatul sistem construit de Fratele cel Mare te-a informat unde ţi-a fost repartizat copilul. Aşa că pur şi simplu, putea fi creat un sistem în care părinţii să introducă datele din faţa calculatorului personal. E drept că Ministerul Educaţiei are un trecut marcat de măreţe insuccese în lupta cu serverele şi internetul. Dacă asemenea sisteme funcţionează însă în toată lumea, înseamnă că se poate învăţa din eşecuri şi se poate construi unul mai bun şi în România. Din păcate, cârmuitorii noştri au avut în general o teamă cronică în implementarea sistemelor informatice prietenoase cu utilizatorii-cetăţeni. Şi după ce statul român a încurajat cam pe toată lumea să introducă şi să accepte plăţi cu cardul, numai impozitele nu poţi să le plăteşti astfel la ANAF (din fericire, o poţi face cu ordin de plată prin intermediul băncilor). Dar, ca să revin la ideea de la început, deocamdată am motive să fiu un părinte fericit: nu a trebuit să-mi înscriu copiii la şcoală anul acesta. Şi sper ca în 2-3 ani, când va trebui să-mi (mai) înscriu vreunul din copii pe la vreo şcoală, să o pot face de acasă. Sfântul Augustin ar fi scris că „Speranţa are două fiice frumoase. Numele lor sunt Furia şi Îndrăzneala. Furia că lucrurile sunt cum sunt. Îndrăzneala pentru a le face aşa cum ar trebui să fie.” Eu sunt furios că lucrurile sunt aşa cum sunt, şi ca mine sunt mulţi, mulţi alţii. Să sperăm că va găsi cineva şi îndrăzneala să le facă aşa cum ar trebui să fie.

Anunțuri
2 comentarii
  1. Mirela V permalink

    Spuneti asta pentru ca ati avut nesansa sa stati la cozi cu copiii. Pe de alta parte, eu stiu ca se sta la cozi cam peste tot, si nu pot uita inscrierea pentru admiterea la UMF la care totusi functiona un sistem informatic, dar… era musai sa vina potentialul student personal cu dosarelul in mana. Si personal cred ca multora le-ar fi convenit sa mai dea cativa -mai multi- banuti in plus pentru respectivul dosar si printarea pozei direct pe legitimatia de examen si sa se evite cozile din zilele de inscriere. se trimiteau copii ale actelor de identitate, foi matricole si diplome. la examen erau identificati pe baza C.I/B.I, dadeau examenul. cine nu aducea diploma „3D” nu era admis ( ca ii convenea si UMF-ului sa ia banii degeaba pe admitere daca ulterior nu era respectat regulamentul). De ce sa mai vina absolventu’ de liceu de la sute de kilometrii sa se inscrie cu cateva zile inainte de admitere?
    Acesta fiind un exemplu, dar ce ne facem cu retetele electronice care practic sunt cam acelasi lucru cu formularele vechi? eu una cand am auzit prima data de reteta electronica, sa ma ierte Dumnezeu, ma gandeam la ceva mai SF, nicidecum tot la o foaie. nu putea fi foarte bine un card nominal pentru fiecare asigurat pe care il ducea mai intai la medic apoi se ducea cu el la farmacie?
    ceea ce vroiam sa zic pe scurt e ca noi oricate mijloace am avea la dispozitie tot pe cele mai costisitoare si obositoare le alegem si cu mare parere de rau spun ca si capeteniile noastre ne zapacesc cu schimbarea sistemului de la un an la altul. nu noi suntem de vina, ci aia pe care i-am pus in functii si fac din noi cobaii viselor lor de modernizare care in final nu au timp sa dea roade ca se si da verdictul : „trebuie schimbat, nu functioneaza!”.
    o sa ne saturam sa stam la cozi in Romania pana cand ne-om destepta( „om indrazni”) si nu o sa mai acceptam economisti la Sanatate si nebuni la Invatamant (lista cred ca e lunga)

    • Mirela,

      eu am scris că am avut norocul să nu stau la cozi, dar când s-a întâmplat asta, anul trecut, mi-a fost milă de masa de oameni pedepsită să stea la cozi mai dihai decât cele ceaușiste. Cazul e doar unul din multele exemple care arată cum stăm îngropați în practici vechi. Evident că și înscrierea pentru admitere ar putea fi gestionată de la distanță (instituții europene serioase, gen Comisia Europeană sau agențiile europene fac înscrierile online) și multe altele, dar e nevoie sau de presiunea publicului (putem contribui toți la asta) sau de modele pe care să le vadă și cei încremeniți în secolul trecut. Când măcar un sfert din instituțiile din RO vor face asta, celelalte vor copia modelele; altminteri, e nevoie de curaj ca să începi ceva noi, iar funcționarul român are curaj (aproape) doar când e vorba să trateze cu dispreț cetățeanul și să urle la el. Există însă și excepții și orice generalizare se poate dovedi injustă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: