Skip to content

Ciocanul lui Maslow şi cercetarea ştiinţifică

Aprilie 26, 2012

„Dacă tot ce ai la îndemână e doar un ciocan, totul în jur începe să semene cu un cui.“ Am descoperit asta într-o carte despre cercetare şi cercetători din domeniul dezvoltat relativ recent şi numit neuroştiinţă. Doar câteva milisecunde mi-au trebuit ca să realizez că asta se potriveşte atât de bine cercetării ştiinţifice din ţara mea de glorii şi dor, încât am memorat zicala cât ai zice „cui“. Afirmaţia proverbială este cunoscută de fapt sub numele de „ciocanul lui Maslow”, „ciocanul de aur” sau „legea instrumentului“. Nu m-aş mira ca pe viitor să mai capete câteva nume. Referirea la Maslow este legată de faptul că celebrul psiholog (îl ştiţi, Abraham cel cu piramida nevoilor) i-a asigurat publicitatea pe la jumătatea anilor 1960. Se pare că fusese însă deja enunţată în termeni uşor diferiţi de filosoful american Abraham Kaplan cu vreo doi ani mai înainte, ca „lege a instrumentului”, însă în cuvinte mai puţin memorabile. Să revin însă la cercetarea ştiinţifică, în special cea naţională, pe care o ilustrează aşa de bine ciocanul lui Maslow.

Teoretic cercetarea ştiinţifică e importantă, e foaaarte importantă, de aceea de pildă, personalul didactic din universităţi cam în toată lumea e evaluat doar în funcţie de rodul cercetării ştiinţifice, abilităţile sau eforturile didactice fiind considerate în general irelevante sau insignifiante. Iar rodul cercetării ştiinţifice e reprezentat de articole (desigur, tot ştiinţifice, nu cele de ziar). Pe vremuri articolele se măsurau la kilogram, până când nişte băieţi deştepţi au atras atenţia lumii că nu toate creaturile astea de hârtie (între timp unele au devenit doar electronice) sunt egale între ele, ci unele sunt mai egale decât altele. Şi prin urmare, trebuiau create nişte instrumente scientometrice care să sorteze articolele pe categorii de calitate. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume şi să producă bani, li s-a spus, simplu, ISI Web of Knowledge. Mantra repetată obsesiv în ultimii ani printre cercetătorii din România a fost „factorul de impact”, care în realitate descrie şi califică un jurnal ştiinţific şi nu neapărat calitatea unui articol. Mai recent, stăpânirea a poruncit că nici „factorul de impact” nu mai este suficient, ci „scorul relativ de influenţă”, calculat pe baza factorului de impact (şi care din păcate reflectă tot jurnalul sau domeniul, şi nu calitatea articolului). Dar să revenim la ciocanele noastre.

În mod ideal, fiecare cercetător îşi doreşte să fie în miezul fierbinte al problemelor lumii şi să le dea de cap: să descopere secretele nemuririi, ale fericirii, perpetuum mobile, cum să cultivăm plante nemodificate genetic, dar să hrănim toată planeta, vindecarea SIDA, a cancerului, a Alzheimerului şi a altor 10.000 de boli nesuferite, tainele memoriei şi ale uitării, transformarea dioxidului de carbon în petrol prin fotosinteză artificială şi multe altele, variind de la o rămurică a ştiinţei la alta (că doar ştiinţa e cel mai mare copac, plin de ramuri şi rămurele). În multe din aceste domenii, materia cenuşie e partea cea mai ieftină a cercetării: toţi oamenii sunt dotaţi cu creier, şi chiar dacă nu sunt toţi geniali, cei mai mulţi au învăţat să citească (până şi în engleză cei mai mulţi dintre ei) şi să-şi dea cu părerea despre diverse fapte şi informaţii. În domeniul ştiinţelor experimentale însă, nu este suficient să ai materie cenuşie. Poţi să fii şi geniu, asta nu te ajută prea mult, pentru că ipotezele trebuie verificate experimental. Iar majoritatea experimentelor necesită astăzi instrumente foarte sofisticate, exacte şi sensibile ale căror preţuri sunt neruşinat de mari. De aceea, cercetătorii din multe zone ale lumii, chiar şi din state occidentale, dacă au ghinionul să lucreze la universităţi ori instituţii mai mărunte, nu au de cele mai multe ori decât un ciocan. Şi toate preocupările de cercetare iau atunci forma unor cuie. Nu cercetează ce trebuie, ci ce pot cu ciocanele lor. Ca să sfidezi destinul, mai încerci să colaborezi cu colegii de la alte universităţi, catedre, institute de cercetare etc, dar nu ştiu cum se face că ei au de obicei tot un singur ciocan: mai mic, mai mare, mai roşu sau mai verde, cu coada mai rotundă sau pătrăţoasă, însă ciocan. Şi atunci e ca în bancul cu miliţienii care băteau un iepure ca să se recunoască mistreţ. Cercetătorul român dă vârtos cu barosul în problemă şi urlă:

– Recunoşti că eşti cui? Recunoşti că eşti cui?

Mi se pare întristător că nici unul din decidenţii întru instrucţiunea naţiunii (recte miniştrii educaţiei) nu a avut suficientă viziune încât să realizeze că asigurarea unui minimum de infrastructură în orice universitate este strict necesară pentru a face cercetarea naţională competitivă în mod absolut (şi nu raportându-ne la albanezi sau ucrainieni, deşi nu ştiu în ce măsură aceste comparaţii ne avantajează). În general toţi miniştrii de până acum par să fi preferat mai degrabă să înfiinţeze noi universităţi, de regulă dotate doar cu spaţii de învăţământ şi calculatoare, decât să evalueze care sunt dotările minimale necesare destinate cercetării în universităţile deja existente şi să ofere o strategie pe termen mediu pentru asigurarea acestora. Interesele politice, personale sau regionale par să fi fost întotdeauna mai importante decât cele pur naţionale. Însă prostia se plăteşte întotdeauna, şi notele de plată au început să vină. Decidenţi politici şi birocraţi au început să se neliniştească tot mai mult, mai ales în prag de alegeri, că România nu absoarbe aproape nimic din fondurile comunitare alocate cercetării, deşi de contribuit, contribuie conform regulilor. Cu infrastructura existentă, în multe domenii absorbţia fondurilor în materie de cercetare nu poate fi decât himerică.

Cel mai recent ex-ministru a avut iniţiativa teoretic bună a clasificării universităţilor, în care infrastructura a avut o pondere importantă, dar asta n-a rezolvat aproape nimic, iar efectul – într-o oarecare măsură imoral – a fost că se creează impresia că este vorba doar de meritele sau cusururile oamenilor care constituie acele universităţi. Oamenii sunt poate cea mai importantă resursă, dar în domeniul ştiinţei experimentale chiar dacă sunt foarte buni, sunt doar ca zerourile care se adaugă după o cifră non-nulă: fiecare creşte în mod logaritmic mărimea numărului, însă dacă lipseşte acea cifră non-nulă (infrastructura), valoarea lor va tinde către zero. Dar până când va reuşi fiecare şandrama de cercetare românească să se descurce cum va putea (mai cu o pilă, mai cu o relaţie, mai cu un grant câştigat cu chiu, cu vai), înapoi la ciocan (asta dacă nu aveţi şi vreo seceră)!

Anunțuri
2 comentarii
  1. Bogdan CC permalink

    Sunt lucruri care ar trebui spuse, dar -e ca in povestea cu ciocanul- numai daca ai cui! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: