Skip to content

Henry Charles Lea – un istoric ieşit din tipare

Aprilie 5, 2012

L-am cunoscut pe Henry Charles Lea (1825-1909) printr-o întâmplare pe care ar trebui s-o consider probabil fericită. Aveam obiceiul (şi cred că mi l-am păstrat, chiar dacă acum călătoresc mai rar) ca atunci când ajungeam pe alte meleaguri decât cele româneşti să intru măcar într-o librărie şi să cumpăr măcar o carte. Cu vreo 2-3 ani în urmă eram în Bruxelles, fusesem la o şedinţă, era seară şi ca să nu-mi pun în pericol obiceiul am intrat în FNAC (celebrul lanţ de librării). N-am apucat să-mi pierd decât vreo jumătate de ceas şi am realizat că în câteva minute magazinul se închidea. Aşa că trebuia să mă hotărăsc repede ce cumpăr. La raftul cu cărţi de istoria religiilor văd o carte grosuţă: „Histoire de l’Inquisition  au Moyen Âge” (Istoria Inchiziţiei în Evul Mediu). Cum nu am mai avut timp să o răsfoiesc, am înhăţat-o şi m-am îndreptat spre casă, unde după ce am stat la o codiţă m-am împroprietărit cu ea. Pe avion aveam să o studiez puţin şi să mă dezumflu: crezusem că e o carte a unui autor contemporan şi când colo era reeditarea unei cărţi apărute (în traducere) în Franţa în 1900. O carte de secol XIX. Ce valoare putea să mai aibă în actualitate?

Mai multă decât s-ar putea crede, aveam să descopăr. Şi în orice caz, mai multă decât au lăsat adesea unii istorici să se înţeleagă, minimizându-i calităţile de istoric şi prezentându-l caricatural ca pe un simplu autor de „neuitate invective”, cum s-a exprimat într-un articol de popularizare cunoscutul istoric de origine română Ioan Petru Culianu. Sau scriitorul Oliviu Crâznic, care îl prezintă astfel într-un eseu despre inchiziţie publicat online în anul 2011: „Deşi atât contemporanii lui Lea, cât şi istorici moderni (Henry Charles Lea Papers – Biographical Sketch, Univ. of Penn., Penn Special Collections; B. Van Hove, A New Industry: The Inquisition etc.) au considerat că lucrarea lui Lea demonstrează o evidentă atitudine anti-catolică, concluziile sale au influenţat puternic lucrări ulterioare, dar, mai ales, au devenit parte a culturii populare (ajutate şi de numeroase opere literare sau cinematografice), răspândind imaginea Inchiziţiei ca organism prin natura sa corupt, represiv, tiranic, pornit împotriva ştiinţei, bazat pe lăcomie şi depravare, compus din fanatici religioşi, indivizi lipsiţi de orice urmă de scrupul, decişi să folosească credinţa în scopul satisfacerii, prin orice mijloace, oricât de dure şi aberante, a propriilor interese – ei ar fi urmărit astfel îmbogăţirea, eliminarea duşmanilor politici sau de altă natură, satisfacerea propriilor dorinţe sexuale. Procesele inchizitoriale au fost privite, prin urmare, ca „făcături”, înscenări penibile împotriva unor nevinovaţi incomozi sau de pe urma morţii şi/sau torturării cărora se putea obţine un profit sau altul.” Citindu-l pe Lea, am ajuns la concluzia că era departe de a fi anti-catolic sau îmbibat de prejudecăţi, ci mai degrabă un istoric onest care a încercat să facă istorie obiectivă, presupunând că există aşa-ceva (şi cam toţi istoricii cred că numai ei fac asta, pe când restul filtrează istoria prin propriile prejudecăţi sau agende ascunse).

„Am început studiile mele medievale fără nicio prejudecată ostilă catolicismului, dar am descoperit că biserica era un sistem politic contrar intereselor umanităţii. Împotriva Bisericii, din punctul de vedere al religiei, eu nu am nimic de spus”. Acestea cuvinte i le-a declarat Lea traducătorului său francez, Salomon Reinach, în 1901. Şi adăuga: „Eu n-am căutat niciodată să influenţez ideile religioase ale nimănui. Concepţia mea despre meseria de istoric este aceea de cerceta adevărul şi de a-l expune, fără complezenţă şi fără ocolişuri”. Iar Bartolomé Bennassar, celebru istoric francez contemporan, multă vreme profesor la Universitatea din Toulouse, adaugă înţelegerea sa că utilizarea operei lui Lea în lupta anticlericală îi era străină istoricului american, chiar dacă unii au folosit-o în acest scop.

Mai mult decât atât, cred că Lea tinde să devină asemenea multor clasici, victima citirii în rezumat şi prin lentilele altora, decât prin citirea propriilor sale opere la prima mână. Michel Roquebert („specialistul necontestat în problema catarilor”) în lucrarea sa în 5 volume, „L’épopée cathare”, premiată şi de Academia Franceză, de exemplu, oferă o imagine mai pozitivă despre catari şi mai negativă despre Biserica catolică persecutoare decât o face Henry Charles Lea care găseşte, cel puţin într-un pasaj, o generoasă înţelegere pentru atitudinea bisericii:

Oricâtă oroare ar putea să ne inspire mijloacele întrebuinţate pentru a o combate, oricâtă milă ar trebui să resimţim pentru cei care mureau ca victime ale convingerilor lor, recunoaştem fără ezitare că în asemenea circumstanţe, cauza ortodoxiei [a se citi cauza catolicismului] nu era alta decât cea a civilizaţiei şi progresului.” Stai, stai puţin, Lea pune aici semnul egalităţii între cauza catolicismului şi cea a civilizaţiei şi progresului? Exact asta face, pune semnul egalităţii între catolicism şi civilizaţie şi progres în înfruntarea dintre cele două religii, catolică şi catară. Demonstrează asta „o evidentă atitudine anti-catolică?” Daţi-mi voie să mă îndoiesc. Şi el continuă cu o afirmaţie care este departe de simpatia pe care mulţi istorici contemporani au arătat-o şi continuă să o manifeste faţă de religia catară: „Dacă ar fi devenit dominant Catarismul, sau chiar doar egal cu Catolicismul, este neîndoielnic că influenţa sa ar fi fost dezastruoasă.” E adevărat, i s-a reproşat lui Lea că a făcut abuz de termeni-invective precum „odios”, „infam”, „ruşinos”, „monstruos”, „diabolic” etc în legătură cu Inchiziţia (nu cu catolicismul). Dar mă tem că cele mai multe din aceste adjective corespund unei realităţi specific umane, nu prea îndepărtate de cele ale comunismului, nazismului şi altor orori pe care omenirea le-a creat. Făcând această ultimă afirmaţie nu pot decât să contest ideea lansată prea uşor – mi se pare mie – de regretatul I.P. Culianu cum că Inchiziţia ar fi fost „cel mai bun tribunal din lume”. Desigur, asemenea adjective nu se lasă supuse uşor verificării şi cuantificării, dar ele sunt parte integrantă a unui stil expresiv pe care chiar şi cei care i-au contestat concluziile lui Lea, în general l-au recunoscut.

Ar fi păcat să nu spun şi câteva vorbe despre biografia lui Henry Charles Lea, care face din el un istoric ieşit din tipare. Spun „ieşit din tipare”, pentru că Lea n-a mers niciodată la liceu, nu a absolvit nicio facultate, n-a călcat în depozitul vreunei arhive, şi cu toate acestea a fost un istoric remarcabil, care a recurs din abundenţă la referinţe bibliografice şi a examinat în mod riguros numeroase documente în original. E cu atât mai interesant că el, un american, a studiat în detaliu Inchiziţia europeană, deşi a făcut o singură călătorie în Europa la vârsta de 7 ani. Şi totuşi, când scria că „am citit mai multe sute de proceduri [judiciare] şi de sentinţe”, nu denatura cu nimic faptele. Pentru că deşi educat acasă, Lea a avut norocul să se nască şi să crească într-o familie mai mult decât înstărită, care i-a permis în anii de maturitate să achiziţioneze contra cost toate cărţile sau manuscrisele cesionabile şi să plătească munca unor copişti experţi în scrierea veche (paleografie). A folosit în acest scop şi serviciile ambasadelor sau consulatelor americane din lume. Se adresa directorilor unor biblioteci prestigioase (de la Oxford, Trinity College, bibliotecile universitare din Halle şi Gand, bibliotecile regale din Berlin, München sau Copenhaga) şi contra unor sume generoase obţinea transcrierea unor documente interesante pentru cercetările lui.  William Lecky, istoric irlandez contemporan, îi scria în 1888, făcând referire la Istoria Inchiziţiei în Evul Mediu: „Cum este posibil ca dumneavoastră, în America, la o asemenea distanţă de bibliotecile şi de arhivele noastre, să fi scris o carte ca aceasta? Numeroase documente despre care credeam că eu sunt primul care le utilizează într-o lucrare tipărită sunt deja citate de dumneavoastră!“

Voi mai reveni probabil la Henry Charles Lea şi subiectul lui predilect, Inchiziţia. Dar ca să ilustrez ce l-a determinat probabil să folosească acei termeni consideraţi adesea excesivi, iată unul din multele exemple de care e plină Istoria Inchiziţiei în Evul Mediu, cules aproape la întâmplare:

„Arnaud Ysarn, la vârsta de cincisprezece ani, fusese condamnat la Toulouse în 1309, după o întemniţare de doi ani, să poarte cruci şi să realizeze anumite pelerinaje; singura sa crimă era aceea de a fi «adorat» o dată un eretic, la porunca tatălui său. A purtat insignele dezonoarei sale mai mult de un an; apoi, cum ele îl împiedicau să-şi câştige o pâine, le-a lepădat şi a obţinut un post de barcagiu pe Garonne, între Moissac şi Bordeaux. În obscuritatea sa, putea să se creadă teafăr şi în siguranţă; dar poliţia Inchiziţiei veghea. Citat să se prezinte în 1312, n-a îndrăznit să se prezinte, în ciuda insistenţelor tatălui său, care îl făcea să întrevadă posibilitatea unei iertări. În 1315 a fost excomunicat în contumacie; anul următor, a fost declarat eretic şi condamnat ca atare în auto da fe-ul din 1319. În iunie 1321, la porunca lui Bernard Gui, a fost făcut prizonier la Moissac, a evadat pe drum, a fost prins din nou şi condus la Toulouse. Deşi nu comisese în acest interval nici un act de erezie, refuzul său de a se supune Inchiziţiei a fost judecat demn de pedeapsa cu moartea şi s-a socotit că se face uz de clemenţă condamnându-l, în 1322, la temniţă pe viaţă cu pâine şi apă.“ Cel mai bun tribunal din lume? Pentru un adolescent de cincisprezece ani care s-a supus tatălui său comiţând un gest eretic? Îngăduiţi-mi să am unele rezerve.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: