Skip to content

Cartea unei obsesii – Moby Dick

Martie 22, 2012

Moby Dick este o carte cu un destin ciudat. După o receptare mai mult decât glacială în cursul vieţii autorului (Herman Melville), a devenit după moartea acestuia o carte de referinţă a literaturii americane. În 1852, la un an după ce apărea Moby Dick, scriitoarea Harriet Beecher Stowe lansa în conştiinţa umanităţii Coliba Unchiului Tom, o carte care poate părea siropoasă astăzi, dar care atunci a avut un impact profund în lumea occidentală. În acel singur an, 1852,  cartea doamnei Stowe s-a vândut în peste 300.000 de exemplare în SUA şi peste 1,5 milioane în Marea Britanie. Melville a publicat numai vreo 3000 de exemplare din Moby Dick; acestea nu s-au epuizat însă în tot cursul vieţii sale.

În general, cartea e considerată un roman. Dar pe bună dreptate, unii critici au observat chiar de la momentul primei ediţii (nici nu era greu) că această carte „pretinde că este un roman“ şi observaţia lor era oarecum justificată, pentru că în 1851 un asemenea „roman“ era fără precedent şi cu greu se încadra în ceea ce oamenii înţelegeau prin acest gen literar. În secolul XX s-au scris romane mai îndrăzneţe şi sofisticate ca formă, însă cu siguranţă Moby Dick le-a anticipat şi pe multe le-a întrecut. Dacă e să compar formula romanescă a lui Melville cu un alt roman din literatura universală de care se apropie, acela mi se pare a fi „Darul” de Vladimir Nabokov, dar cel din urmă şi-a scris cartea la aproape un secol după Melville. Aceste două cărţi conţin, după cum socotesc eu, surprinzător de multe lucruri în comun şi mă mir că încă n-au fost puse alături – se pare – niciodată. Ambele sunt complexe şi neobişnuite, cu încurcate fire narative, deşi în esenţă pot fi povestite în câteva propoziţii; ambele includ un fel de „carte în carte“; ambele conţin digresiuni (pseudo)ştiinţifice despre ştiinţele naturale (lepidoptere la Nabokov, balene la Melville) sau  filozofice despre viaţă, oameni, societate şi alte rele. Moby Dick este un amestec bizar de roman de aventuri, istorie (a balenelor, vânătorii de balene, a artei, a societăţii – toate în crâmpeie), enciclopedie,  poezie, eseu, o predică, ceva povestiri şi poate chiar o alegorie, umor, reflecţii serioase şi dramă. Toate acestea sunt amestecate, Melville trece de la una la alta şi nu pot fi separate, chiar dacă unii cititori mai leneşi vor sări pasaje întregi care nu au de-a face direct cu firul narativ. Un fel de Pseudokinegetikos de câteva ori mai stufos decât cărticica lui Odobescu (de altfel apărută cu vreo 20 de ani mai târziu decât cartea lui Melville) şi focalizat doar pe vânătoarea de balene.

Moby Dick nu e o carte uşor de citit. Dacă vrei să o guşti, trebuie să o iei mai pe îndelete, înarmându-te cu răbdare şi un dicţionar bun (mai ales dacă vrei să te bucuri de ea în original; chiar şi vorbitorii nativi de engleză au nevoie în nu puţine locuri de el). În plus, aşa cum scria un cititor supărat într-o recenzie pe Amazon, ai impresia că Melville ştie toate semnele de punctuaţie de pe lume, face abuz de virgule, dar nu cunoaşte semnul acela minuscul care pune capăt unei fraze sau propoziţii: punctul. Frazele lui, dacă nu sunt interminabile, sunt nu arareori lungi cât o zi de post. Nu e de mirare că sunt cititori pentru care rămâne un mister gloria care o înconjoară şi care au terminat-o de citit (dacă au terminat-o!) doar pentru că e o carte celebră.

Şi totuşi Moby Dick rămâne „una din cele mai ciudate şi mai minunate cărţi din lume.” (D.H. Lawrence). Există rostiri memorabile în această carte, cum ar fi propoziţia de trei cuvinte cu care se deschide cartea: „Call me Ishmael” (Spuneţi-mi Ishmael). Sau: „Încerc toate lucrurile; realizez ce pot”. Sau pasaje tulburătoare ca acesta (în trad. lui Petre Solomon, Ed. Minerva, 1973):

Fireşte, îmi spuneam, vânătoarea asta de balene are un iz de moarte – omul se poate pomeni, fără veste, azvârlit în Eternitate, nemaiavând răgazul nici să crâcnească. Ei şi? Am impresia că greşim profund în ce priveşte problema asta, a vieţii şi a morţii. Am impresia că ceea ce unii numesc umbra mea pe acest pământ, e adevărata mea substanţă. Am impresia că, în felul nostru de a privi latura spirituală a lucrurilor, semănăm grozav cu stridiile care contemplă soarele prin apă, şi iau stratul acela lichid drept aerul cel mai străveziu. Am impresia că trupul meu nu e decât drojdia părţii mai bune a fiinţei mele.

Ori ca acesta (aceeaşi traducere):

Ce-i făcea oare pe vechii perşi să socoată marea drept sacră? De ce-i atribuiau grecii o zeitate aparte – frate cu însuşi Zeus? De bună seamă că toate astea au un tâlc. Şi mai plină de tâlc e legenda lui Narcis, flăcăul care, pentru că nu şi-a putut prinde imaginea chinuitor de blajină pe care-o vedea în undele izvorului, s-a aruncat în ea şi s-a înecat. Dar noi toţi vedem aceeaşi imagine în toate râurile şi oceanele. E imaginea insesizabilei năluci a vieţii, şi cheia a tot ce ni se întâmplă.

Fascinante sunt şi numele personajelor, unele dintre cele mai ciudate. La început ai impresia că şi-a propus să populeze cartea cu personaje biblice: Ishmael, Ahab, Ilie (Elijah). De altfel, aluziile biblice sunt risipite prin toată cartea. Predica despre Iona a Părintelui Mapple încă ar putea fi o sursă de inspiraţie omiletică pentru un predicator modern; tipic pentru opţiunea lui estetică, Melville nu s-a limitat să sugereze în câteva fraze despre ce a vorbit Părintele Mapple, ci inserează o întreagă predică pe tema lui Iona, a pericolelor mării şi a chitului uriaş în care a călătorit vremelnic profetul. Oricum, “Ce putea fi semnificativ? căci amvonul e îndeobşte partea cea mai înaintată a acestui pământ; restul vine înapoia lui. Amvonul conduce lumea. De-acolo e observată mai întâi furtuna stârnită de mânia lui Dumnezeu, furtună al cărei prim asalt se abate asupra provei. De acolo e invocat Dumnezeul vânturilor bune şi rele, ca să trimită o briză prielnică. Da, lumea e o corabie care-a pornit la drum, la un drum lung dar fără împlinire; iar amvonul e prova ei.

Însă şi mai plină de farmec şi memorabilă este predica pe care bătrânul bucătar Fleece este silit de Stubb, ofiţerul secund al vasului Pequod, să le-o ţină acelor „mii şi mii de rechini roind în jurul leviatanului mort” şi care făceau mai multă gălăgie decât putea suporta ofiţerul (traducerea acestuia îmi aparţine şi îmi asum toate imperfecţiunile):

„- Fraţilor: e poruncă aci că trebui să term’naţi odată cu zarva asta nenorocită. Auziţi? Term’naţi odată cu blestematu’ dă plescăit dă buze! Conu Stubb zice că puteţi să vă umpleţi blestematele dă pântece până la cloanţe, da’ pentru Dumnezeu! Trebui’ să sfârşâţ odată cu zarva asta blestemată!

– Bucătar! Interveni aici Stubb, însoţind cuvântul cu o lovitură bruscă pe umăr. Bucătar! Ete na, ochii tăi blestemaţi, nu trebuie să înjuri în felul ăsta când predici. Asta nu e o cale prin care să converteşti păcătoşii, bucătar!

– Ce face? Atunci predică-i tu,– întorcându-se ursuz să plece.

– Nu, bucătar; zi-i mai departe, zi-i mai departe.

– Bine, păi, Iubiţi semeni:

– Corect, exclamă Stubb aprobator, convinge-i, încearcă asta, şi Fleece continuă.

– Voi toţi e rechini, şi prin firea voastră tare mâncăcioşi, totuşi eu vă spui, fraţilor, că această, această mâncătoşenie – term’naţi odată cu blestematul dă plesnit dă coadă! Cum socotiţi voi s-auzâţi, când o tot ţâneţi cu aşa dă blestemat plesnit şi muşcat acolo?

– Bucătar, strigă Stubb, apucându-l de guler, n-o să tolerez înjurăturile. I-ai ca pe nişte domni.

Predica purcese încă o dată.

– Mâncătoşenia voastră, fraţilor. Nu vă învinovăţăsc prea mult; asta e firea şi n-ai ce face; da’ să cârmuieşti peste firea aia rea, asta contează. Voi e rechini, negreşât; da’ dacă voi cârmuiţi rechinu-n voi, păi atunci voi îngeri este; pentru că îngerul nu e ni’c mai mult decât rechinul bine cârmuit. Acum, uitaţi-vă aici, fraţilor, străduiţi-vă numa’ să fiţi politicoşi, cât vă serviţi din balena aia. Nu sfâşâiaţi îmbucătura dân gura vecinului vost, vă spui. N-are un rechin tot atâta drept ca altu la balena asta? Şi, pe Dumnezău, nici unul n-are dreptul la balena aia; balena aia e a altcuiva. Ştiu că unii dân voi are o gură foarte mare, mai mare dăcât a alăorlanţi; da’ apoi gurili mari are uneori pântece mici; aşa că mărimea gurii nu e ca să-nghiţă, ci să taie bucăţi mai mici pentru puii dă rechini, care nu poate intra în îmbulzală să se servească sângurei.

– Bine lucrat, bătrâne Fleece! strigă Stubb, ăsta e creştinism adevărat; zi-i mai departe. […]

Printre ghiveciul de texte care compun cartea, există şi o poveste propriu-zisă în Moby Dick, pe care autorul în mod deliberat o tot întârzie până spre ultimele capitole ale cărţii. Iar povestea poate fi spusă în câteva propoziţii. Moby Dick este un caşalot, o balenă albă de legendă, pe care căpitanul vasului Pequod, Ahab, a vrut în tinereţe să o vâneze. Caşalotul s-a apărat însă cum s-a priceput şi în această întâmplare rămasă de pomină pentru căpitanul cu nume de odios rege biblic, acesta şi-a pierdut un picior în gura monstrului marin. Între timp au trecut ani de zile şi Ahab şi-a cârpit piciorul lipsă cu unul de lemn. Dar a rămas obsedat de dorul răzbunării. În vreme ce alte corăbii vânează balene pentru prozaicele nevoi ale vieţii, Ahab caută să vâneze o singură balenă albă: Mobby Dick. În zadar glasul raţiunii îi vorbeşte prin Starbuck, căpitanul secund, să-l convingă să renunţe la planul nebunesc, pentru că Moby Dick a făcut multe victime printre cei care s-au încumetat să-l vâneze. Ahab este încremenit în proiectul răzbunării. Este singura pasiune care-l stăpâneşte. Singurul vis pentru care trăieşte şi e gata să rişte totul. Această răzbunare e cu atât mai absurdă cu cât în termeni religioşi Ahab e un quaker, credinţă religioasă cunoscută pentru tradiţia ei ultrapacifistă şi tolerantă. Balena albă vine în cele din urmă la întâlnirea cu destinul lui Ahab şi căpitanul cu tot echipajul lui pier scufundaţi de caşalot în adâncul apei. Doar tânărul Ishmael, absent în cea mai mare parte a cărţii, a scăpat ca să spună povestea tristă a acestui vânător obsedat de mistreţul lui cu corn de argint, stăpân pe nesfârşitele ape ale oceanelor lumii.

Moby Dick este cartea unei obsesii şi a consecinţelor ei distructive. Poţi să o citeşti cum au făcut-o mulţi, ca pe o alegorie sau parabolă. O parabolă despre roadele răzbunării. O parabolă despre întreaga omenire, pe care setea de răzbunare a unui om cu voinţă puternică şi cu toate atuurile o poate încă arunca în nefiinţă. Dar poţi să o citeşti şi în alte chei; probabil asta e ce caracterizează o capodoperă.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: