Skip to content

Şase minute

Martie 1, 2012

–  Cum te cheamă, scumpo? întreabă Simon Cowell de la înălţimea suficienţei sale generate de lungul menaj cu televiziunea. Femeia cu un aer de gospodină îşi înfige mâna stângă în şold. Cu fizicul ei robust şi vârsta nu tocmai de 20 de ani, gestul frizează vulgaritatea.

–  Mă numesc Susan Boyle…, dar Susan nu mai apucă să sfârşească fraza pentru că este întreruptă de Simon

–  OK. Susan, de unde eşti?

–  Sunt din Blackburn, lângă Bathgate, West Lothian, răspunde prompt doamna cu mâna în şold.

– E un oraş mare!?

Susan se îndreaptă şi lasă mâna în jos:

–  E un fel de grup de… E un grup de…ăăă…. Mâna gesticulează prin aer încercând să descrie aşezările care formează grupul, se duce înspre tâmplă spunând parcă: „Gândeşte! Gândeşte!“. În sală se aud hohote de râs. Dar mâna coboară brusc, triumfătoare: „…de sate. A trebuit să mă gândesc aici.“ Ultima propoziţie o spune aproape dintr-o răsuflare.

–  Şi câţi ani ai Susan? continuă domnul Cowell întrebările de rutină.

–  Am patruzeci şi şapte.

Surprindere pe chipul lui Simon, ca şi cum se aştepta să spună 17. Sau poate 65? Rumoare, fluierături. Susan îşi pune din nou mâna în şold şi execută câteva mişcări de dans, provocatoare, mai degrabă cu graţia unei balene, şi continuă sigură de ea:

– Şi asta e doar o latură a mea.

Mâna revine în şold, iar capul execută o mişcare categorică, verticală, de sus în jos, punctând parcă fără drept de apel afirmaţia. Gestul pare al unei fetiţe de vreo cinci ani, însă trupul e al unei doamne plinuţe de 47. Simon Cowell pare puţin plictisit, puţin derutat. Revine la obligaţia lui profesională de a pune întrebări.

–  OK, care e visul?

–  Încerc să devin o cântăreaţă profesionistă.

Camera se opreşte asupra unei domnişoare în bluză albastru, cu părul negru (probabil vopsit), care nu îşi poate stăpâni un larg zâmbet ironic, apoi o grimasă gen „Oau, asta e dusă bine”. Între timp, se aude glasul lui Simon Cowell:

– Şi de ce n-a mers până acum, Susan?

– Nu mi s-a acordat această şansă până acum. Dar acum am speranţa că va fi o schimbare.

– Cu cine ai vrea să te asemeni în ce priveşte succesul?

– Elaine Paige, cineva de genul aceasta.

Camera se opreşte asupra altei doamne la fel de sceptică. În acest timp se aude o voce de bărbat (pare să fie tot Simon):

–    Ce o să cânţi în seara asta?

–    „Am visat un vis”, din „Mizerabilii” (de fapt, ceea ce rosteşte e un fel de franceză stricată, „Mizerabs”).

Fluierături, rumoare. Camera se opreşte o clipă asupra Amandei  Holden – frumoasă, sclipitoare, cu obrazul pur. Urmează Piers Morgan, – un gentleman  dacă îl compari cu Simon Cowell – care râde relaxat. Dar viaţa goneşte, toate astea s-au întâmplat într-un minut şi câteva secunde. Cu paşi stelari pătrund nevăzute, dar auzite, calde sunete de orchestră. Cu ele treci din prozaic în netimp. Trandafiri şi diamante, foame şi sete, o inefabilă căutare, tot mai intensă, tot mai nesigură. Cauţi un punct de echilibru. Susan strânge microfonul cu o mână, parcă e prea greu, se ajută cu cealaltă. Camera trece de pe chipul Amandei Holden, luminoasă, cu mâinile împreunate deasupra capului, pe cel al lui Simon, privind parcă spre depărtări, şi mai departe pe faţa lui Piers Morgan zâmbind a aşteptare. Susan strânge bine microfonul cu mâna stângă. Zâmbeşte. Camera îşi mai pierde o dată privirea spre poporul din sală.

E aproape o explozie de lumini, de crini albi, de vis. E neaşteptat. E tulburător. Femeia aceasta nu tocmai tânără, cu aspectul nu foarte îngrijit şi faţă de gospodină obosită, care trebuie să caute o jumătate de minut cuvântul „sate”, care cu un minut mai devreme stârnea zâmbete ironice, dacă nu cinice, femeia aceasta obişnuită de mică să fie dispreţuită, poreclită, înjosită, femeia aceasta singură pe care nici un bărbat n-a sărutat-o ca femeie, este o mare voce a muzicii. Este irepetabilă. Unică, asemenea tuturor marilor voci de care s-a bucurat omenirea. Glasul ei cald străpunge adâncurile şi înălţimile fiinţei. Sala a trecut de partea ei. Juriul a trecut de partea ei. Se aplaudă. Se fluieră. Glasul ei urcă şi coboară, se aşază pe sunete cu precizia unui seismograf şi delicateţea unei petale de trandafir. De la juriu la public, e aproape un delir. Gladiatorul e neînsângerat. A triumfat.

Ceva mai puţin de şase minute. Atât durează filmuleţul în care Susan Boyle călătoreşte dinspre dispreţ înspre glorie. Şase minute suficiente ca să schimbe o viaţă. Sau poate mai multe, mult mai multe…

Anunțuri
One Comment
  1. L MAN permalink

    Cinsitit sa fiu, secventa povestita de tine si pe care am vazut-o de mai multe ori la TV (eu inca urmaresc TV „en gros”) mi s-a parut jalnica. Persoana mi-a amintit de Bogdan Olteanu (cu cele „6 minute” ale sale de conducere la Camera Deputatilor) si de piesulita intr-un act „Lord Byron’s Love Letter” a lui Tennessee Williams. Doamna respectiva a tranformat in act ceea ce exista intr-insa in potenta. Actul a durat „6 minute”, potenta a durat o viata. Pentru mine a fost echivalentul unei ejaculari precoce. O lunga potenta, un scurt extaz si un „tristum post coitum” de o viata. Cre’ca singura solutie ramasa Doamnei este sinuciderea. Scurteaza astfel peroada de tristum si reuseste, cat de cat, sa-si echilibreze viata. Un tanar m-a intrebat intr-o intalnire: „Stii care este paradocul unei curse de sobloani/gandaci/etc.?” Nu am stiut raspunsul. Cand tanarul mi l-a dat m-am simiti iluminat: „Si cel care iese pe locul intai tot sobolan/gandac/etc. ramane!” (pentru pilda data de tanarul amic va rog ca prin etc sa intelegeti orice care nu este om). Doamna respectiva a ramas tot sobolan/gandac/etc. Parerea mea este ca in arta tre’ sa te comporti ca in sintagma de la casatoriile protestante (exprimare luata tot din filme, nu direct de la sursa…) „If you know of any reason why these two should NOT be joined together in holy matrimony, speak now, or forever hold your peace.” Daca Doamna nu avea nimic de spus in muzica era mai bine sa taca din gura pe vecie. Labis spune: „Trăim în miezul unui ev aprins/ şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi,/ În flăcările noastre se destramă”. Doane-Doane ne transmite: „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”
    Doamnei respective nu ii ramane decat sa se destrame in flacari[le Artei] si sa fie scuipata de la gura Artei.
    Sententiam!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: