Skip to content

Cel mai celebru creier din lume

Februarie 9, 2012

Beethoven ar fi afirmat cândva că acele prime note misterioase care deschid simfonia a 5-a sunt ciocăniturile destinului care bate la uşă. Când la vârsta de 7 ani un biciclist l-a lovit accidental, trântindu-l la pământ şi lăsându-i o rană adâncă în partea stângă a frunţii, Henry Gustav Molaison nu bănuia că într-un fel, fusese alesul destinului. Uşa începuse să se întredeschidă. După accident, a început să sufere de crize de epilepsie, la început crize parţiale, apoi, după ce împlinise 16 ani, convulsii tonico-clonice. Din ce în ce mai frecvent, ca un carusel care se învârte tot mai repede şi mai repede. La 27 de ani crizele erau atât de frecvente şi devastatoare că nu mai putea munci şi prin urmare, nu se mai putea întreţine. Aşa a ajuns într-o zi a anului 1953 în biroul doctorului William Beecher Scoville, neurochirurg la Spitalul Hartford (statul Connecticut, SUA), cu speranţa că aici va găsi vindecare. Doctorul Scoville a identificat focarul epileptogen la nivelul lobilor temporali (pentru cei neprieteni cu termenii anatomici, în zona tâmplelor) şi a sugerat o intervenţie chirurgicală în care să elimine porţiunile de creier cu pricina. Intervenţia avea caracter experimental, deşi se pare că mai fusese practicată de neurochirug la mai mulţi pacienţi psihotici. A existat acordul pacientului şi al familiei.

„Operaţia reuşită, pacientul mort”, cum spune o bine-cunoscută şi plină de sens butadă medicală.  Operaţia a reuşit, în sensul că  asigurat controlul substanţial al crizelor epileptice (deşi s-ar parea că acestea n-au dispărut complet); pacientul HM (cum avea să fie cunoscut toată viaţa în lumea neuroştiinţei) însă, deşi nu a murit întru totul, a suferit un efect advers cu totul neaşteptat: o formă severă de amnezie anterogradă. Altfel spus, îşi pierduse capacitatea de a memora noi informaţii, deşi cele vechi rămăseseră în general intacte. Îşi păstra „calmul său vesel” şi capacităţile intelectuale generale, dar uita evenimentele zilnice tot atât de repede pe cât se produseseră. Amintirile vechi rămăseseră intacte însă nu putea recunoaşte personalul spitalului; nu-şi aducea aminte unde erau obiectele pe care le folosea în mod regulat; uita că luase masa de prânz cu o jumătate de oră mai devreme şi putea citi acelaşi ziar sau revistă de mai multe ori pe zi, fără să realizeze că le mai citise. Când a fost rugat să descrie cum este să trăieşti cu această amnezie, el a spus că e „ca şi cum te-ai trezi dintr-un vis…fiecare zi este singură în ea însăşi”.

Brenda Millner, în anii 1950 tânără doctorandă, în prezent profesor la Institutul de Neurologie din Montreal, a fost cea care s-a apropiat de H.M. stabilind o relaţie de durată cu el, o ciudată relaţie „unilaterală” pentru că deşi adesea îl vedea zilnic, el nu ştia niciodată cine este ea. Îi părea totuşi cunoscută şi bănuia că o cunoscuse cândva în liceu. Doamna Millner a fost prima care l-a studiat pe pacientul H.M., cu ajutorul a tot felul de teste la care Henry Molaison a acceptat să participe. El avea să fie studiat de-a lungul vieţii de aproape 100 de cercetători.”Era un om foarte amabil, foarte răbdător, întotdeauna doritor să încerce aceste teste pe care i le dădeam”, avea să declare Brenda Milner.

Henry Molaison este probabil cel mai celebru pacient din domeniul neuroştiinţei. Este probabil mai cunoscut decât numele multor cercetători din acest domeniu. Primul articol publicat de B. Millner în 1957 despre pacientul H.M. fusese citat de peste 1700 de ori în anul 2002. S-a estimat că numele lui ar fi fost citat în 12.000 de articole ştiinţifice. De ce acest interes colosal pentru un singur pacient? Pentru că într-un fel el a revoluţionat înţelegerea bazelor neurologice ale memoriei.

Mulţi dintre noi ştiu probabil mai multe despre memoria unui calculator decât despre memoria calculatorului cu adevărat personal care este propriul creier. Aproape orice liceean ştie probabil măcar că există memorie RAM şi memorie ROM. S-ar putea ca mult mai puţini să ştie că omul însuşi (creierul uman) dispune de mai multe sisteme de memorie, şi nu de unul singur, aşa cum s-a crezut multă vreme. Această înţelegere a început cu un experiment relativ simplu la care a participat Henry Molaison. Brenda Milner i-a arătat o stea cu cinci colţuri cu un contur dublu şi i-a cerut să o deseneze cu un creion, însă în condiţiile în care nu putea vedea steaua în mod direct, ci doar reflectată într-o oglindă (stânga şi dreapta fiind astfel inversate). H.M. a reuşit să producă desenul după 10 încercări, iar peste 3 zile şi-a păstrat această capacitate, putea să deseneze steaua. Peste 3 zile nu-şi amintea însă că mai făcuse vreodată testul.  Aceasta a sugerat că există cel puţin două categorii foarte distincte de memorie: memoria declarativă (fapte, informaţii – cum o chema pe profa de fizică din liceu, ce ai mâncat de dimineaţă, care este capitala Bangladesh-ului etc) şi memoria procedurală (cum să mergi pe bicicletă, cum să scrii, cum să ţii furculiţa la masă etc), denumită ulterior, mai larg, şi memorie non-declarativă.  Zona de creier îndepărtată chirurgical la HM (lobul temporal medial) era importantă pentru memoria declarativă, dar nu şi pentru cea procedurală. S-a demonstrat ulterior că HM putea reţine memoria non-declarativă şi timp de 1 an.

O altă descoperire interesantă, de exemplu, a fost aceea că memoria şi capacităţile de limbaj sunt disociabile, sunt distincte (localizate în zone diferite ale creierului). În ciuda pierderii memoriei, înţelegerea limbajului de către H.M. rămăsese nealterată: putea repeta şi transforma propoziţii cu o sintaxă completă şi „se prindea” de poanta unor glume, chiar bazate pe o ambiguitate semantică.

La 75 de ani suferea de osteoporoză care îi afecta mobilitatea şi lua încă fenitoină (un medicament antiepileptic clasic). Datorită infirmităţii sale mentale, lui Henry Molaison i se desemnase pe cale judiciară un curator. Ambii au fost de acord ca Henry să-şi doneze creierul după moarte în scopul cercetării ştiinţifice, semnând documentele necesare în acest sens. a participat la zeci, poate sute de teste în cursul vieţii şi post-mortem, creierul lui secţionat va continua oarecum ceea ce făcuse în viaţă. Este probabil cel mai celebru creier din lume. „Felul cum înţeleg eu, este – ar fi spus H.M. într-o zi – că ceea ce descoperă ei despre mine îi ajută să ajute alţi oameni”. În lumina vieţii lui unice, ca şi a acestei fraze simple, dar pline de sens, mi se pare că Henry Molaison a fost mai mult decât un pacient celebru; a fost un mare om.

Anunțuri
3 comentarii
  1. Dupa ce am citit articolul tau mi-am dat seama ca Cristopher Nolan a „furat” povestea lui Henry Molaison pentru filmul „Memento”. De fapt i-a furat chiar si replica, pentru ca la un moment dat, eroul, care sufera de aceeasi boala, spune acelasi lucru cind cineva il intreaba cum e sa traisca cu boala asta: e ca si cum te-ai trezi. Daca nu ai vazut filmul, trebuie sa-l vezi. E unul dintre filmele mele preferate si fara indoiala unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor.

  2. Nu, nu am văzut filmul, mulţumesc pentru sugestie. Mai există câţiva pacienţi relativ celebri cu amnezie anterogradă, cum ar fi muzicologul britanic Clive Wearing. Pare credibil ca filmul să se fi inspirat din viaţa lui H.M., ca şi a altora (nu foarte mulţi).

Trackbacks & Pingbacks

  1. Clasic « Cogito

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: