Skip to content

O poveste cu un acordeon

Ianuarie 26, 2012

Era în 1941. An în care psihoza colectivă a fascismului, antisemitismului, josniciei şi absurdităţii omului începuse deja să bântuie Europa. La 1 martie, Bulgaria devenise aliat al oficial al Germaniei şi în acelaşi an, la presiunea puternicului ei aliat, adoptase Legea pentru Apărarea Ţării. Aceasta, pe lângă introducerea de noi taxe şi impunerea unor cote pentru unele profesii, limita drepturile evreilor. Perspectivele păreau sumbre şi perioada următoare a confirmat asta, în ciuda atitudinii binevoitoare faţă de evrei a ţarului Boris. Undeva în Sofia, o familie de evrei – tata, mama şi un băiat de doisprezece ani – , ca multe altele, scruta viitorul şi căuta soluţii de supravieţuire. Trebuiau să se hotărască şi să acţioneze repede. În cele din urmă s-au hotărât: mama şi băiatul urmau să plece fără tata spre Istambul. Au făcut bagajele şi au plecat: o mică geantă, o cutie mare de carton, câteva sandvişuri, un pian imaginar pe care băiatul avea să-l vadă ori de câte ori închidea ochii şi un bătrân acordeon făcut cadou cu câţiva ani în urmă de o mătuşă bogată.

Ghinion: i-au prins autorităţile bulgare înainte să treacă graniţa. Documente de identitate false, o viză neautorizată pentru Istambul şi documente diplomatice false – fals şi uz de fals – toate astea nu erau deloc circumstanţe atenuante. Mama e interogată două ore care par să nu se mai sfârşească, după care sunt plasaţi amândoi într-un lagăr de concentrare destinat în principal celor care încercau să treacă graniţa în mod ilegal, urmând probabil să aibă ca destinaţie finală Polonia şi lagărele ei de tenebre.  Un lagăr aproape ca oricare altul, doar că nu se tortura şi nu se omora. Altminteri, nu tocmai un vis de copil.  Trece o lună. Trec două. Trec trei. Doar trei elemente erau constante: tăcerea, cântecul şi plânsul. Lagărul era în responsabilitatea unui ofiţer german care iubea muzica la nebunie. Îl adora pe Schubert şi muzica lui. Iar băiatul care nu se putea mulţumi cu un pian imaginar, cânta cu pasiune la bătrânul acordeon. Ofiţerul îi dădea voie să cânte după-amiaza târziu şi din când în când venea să aculte. Intra abrupt, se aşeza într-un colţ, de unul singur, cu chipul de piatră, pe care nu puteai citi nimic şi după o vreme se ridica şi pleca la fel de  subit.

Într-o zi nebună acest ofiţer a venit pe neaşteptate, i-a târât în grabă după el până la gară, le-a împins cutia de carton în care îşi aveau lucrurile pe uşa unui tren, le-a aruncat acordeonul pe fereastra compartimentului, înăuntru, i-a spus mamei în limba germană „Viel Glück” şi a dispărut ca o nălucă pierdută pentru totdeauna în lumina zilei. O jumătate de ceas mai târziu, trenul traversa graniţa. Nimeni n-a întrebat de paşaport. Trenul se îndrepta spre Istambul. Evadaseră. Ba nu. Muzica lui Schubert, înfiorată de degetele unui băiat în marginea adolescenţei pe clapele unui bătrân acordeon, îi salvase.  Băiatul acela se numea Alexis Weissenberg.

Morala: ajutaţi-vă copiii să înveţe să cânte la pian, încurajaţi-i, într-o zi s-ar putea să vă salveze viaţa; sau pe a lor. Mai general şi mai realist, iubiţi marea muzică (Schubert, de pildă), pentru că ea poate salva vieţi, poate construi punţi între oameni şi popoare, poate crea poveşti de dragoste. Nu întâmplător a spus Beethoven: „Vreau ca la auzul muzicii mele să ţâşnească scântei din sufletul semenilor mei.”

***

PS. Peste aproape 50 de ani de la această întâmplare, când eram eu însumi liceean, la Târgovişe, pe strada Liniştii,  am ascultat la Radio, pe ceea ce se chema atunci Programul 2 (astăzi, România Cultural), Rondo à la Krakowiak de F. Chopin, în interpretarea unui pianist pe care am aflat că îl chema Alexis Weissenberg. Piesa nu e foarte des cântată, probabil pentru că e prea scurtă pentru a figura singură în concert, şi prea lungă pentru a fi folosită drept bis; şi spre deosebire de majoritatea repertoriului chopinian, interpretul are nevoie şi de o orchestră. Am mai ascultat-o şi cu alţi pianişti, dar pentru mine, aceasta a rămas interpretarea de referinţă. În urmă cu aproape trei săptămâni, pe 8 ianuarie 2012, Alexis Weissenberg a încetat din viaţă. Am scris acest text ca pe un postum omagiu pentru un mare pianist. Deşi e greu să nu faci comparaţie cu interpretarea-testament, ca o catedrală de sunete, a lui Dinu Lipatti, cred că nu comit o nedreptate ilustrând cu acest coral-preludiu din cantata 147 de Bach, şi nu cu rondo-ul lui Chopin.

Anunțuri
5 comentarii
  1. Nicoleta permalink

    Robert,
    Excelenta Morala, Superba Ilustrare!

    Multumesc!

    Nicoleta

  2. L MAN permalink

    Reinhard Tristan Eugen s-a nascut intr-o famile de muzicieni. Tatal sau, Richard Bruno, era compozitor si interpret de opera. Mama sa, Elisabeth Anna Maria Amalia, era profesoara de pian. Reinhard Tristan Eugen dezvoltase o asemenea virtuozitate la cantatul cu vioara incat, deseori, aducea lacrimi in ochii ascultatorilor(1). Numele de familie al tanarului despre care am facut vorbire era Heydrich…
    Ce am vrut sa spun cu asta? As putea sa extrag o morala din crochiul de mai sus, de tipul: Mame, invatati copiii sa cante la vioara si vor ajunge lideri de tip nazist? Karajan a cam stat pe tusa cativa anii dupa al doilea razboi pentru colaborationismul sau. A fost iertat in numele muzicii si, dupa parerea mea, s-a gresit. Ezra Weston Loomis Pound, mult mai apropiat de sufletul meu decat un pianist oarecare, nu a fost iertat niciodata pentru colaborationism. Sa extrag o noua morala: Copii nu scrieti poezie, deoarece nu veti fi iertati; cantati, ca sa vi se ierte orice greseala?
    Personal, mi se pare o fractura de logica in postul tau. Un copil a scapat din lagarul nazist, probabil, facand pantofii (bocancii) sefului, altul, probabil, spaland pe jos. Sunt de acord ca muzica te poate face mai bun (a se urmari frumoasa scena din Apocalypse Now in care Charlie-i erau bombardati pe muzica de Wagner transmisa din elicopter), dar nu cred in logica povestirii de mai sus. Sunt convins ca o frumoasa interpretare Hip-Hop te poate scapa din mainile unor rau-intentionati astazi mai repede decat orice bucata a lui Chopin.Daca venim pe meleagurile noastre probabil ca Adrian Minune te scapa mai repede decat Liszt sau Mozart.

    1. Dederichs, Mario R. (2009) [2005]. Heydrich: The Face of Evil. Drexel Hill, PA: Casemate. ISBN 978-1-935-14912-5, pagina 28, apud http://books.google.ro/books?id=XM0Qu8-CXJEC&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false

    • Maestre, stiu că nu esti naiv, dar pe mine de ce ma crezi astfel? Nu am sugerat ca acordeonul sau pianul sunt noul Kalashnikov sau iatagan care te scapa de idioti, cretinoizi sau alte primejdii născute de Homo sapiens (?) sapiens (?). Am afirmat într-o formulă literară că asta se poate întâmpla, pentru că muzica este ceva care ne poate gâdila plăcut auzul sau poate dărâma civilizaţii (ceea ce de altfel, contraexemplul tău confirmă, ca şi cel al lui Nerone cel iubitor de liră şi poezie). Este o cheie în care se poate citi această întâmplare. Nu am scris însă o fabulă, ci un omagiu. Referitor la exemplul tău, pe Weissenberg se pare că muzica l-a scăpat de un posibil sfârşit tragic în anonimat. Însă privitor la domnul Heydrich, nu ai stabilit nici o legătură de cauzalitate între vioară şi cultura nazistă, fie ea şi circumstanţială. Eu aş fi putut să mă refer şi la Władysław Szpilman, cel din spatele filmului lui Polanski (The Pianist), care a supravieţuit din acelaşi motiv (e drept că el cânta Chopin, dacă îmi aduc bine aminte, şi nu Schubert). Ca un domn farmacist ce eşti, ştii că cele mai multe medicamente produc rate de răspuns cu mult sub 50%, iar la unii produc răspuns paradoxal. Dar, o repet, nu pretind că muzica (de orice gen ar fi ea) ar fi piatra filozofală sau noul Graal. Nu sunt însă mai puţin convins că muzica salvează vieţi. Oricum, apreciez că ai citit şi ţi-ai mai şi risipit un sfert de ceas ca să mă cerţi.

      PS. Ti-am sters adresa de e-mail care era publica. Daca nu te deranjeaza ca ti-o vor culege niste robotei harnici, o pot afisa la loc vizibil, precum a fost.

  3. Nu stiu unde fractura de logica vazuta de L Man. Eu vad un lant cauzal solid (care e mai mult decit unul logic) intre muzica si salvare, in cazul asta.

  4. Mulţumesc, pentru confirmare, Cătălin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: