Skip to content
Tags

,

Ce am învăţat de la JFK (şi familia lui) dintr-o carte scrisă anume despre el

Ianuarie 12, 2012

Nu-mi ajunge vremea să povestesc despre tot ce citesc, dar uneori a povesti despre o carte e ca şi cum ai deschide o fereastră spre lume: unii vor privi poate prin ea. Aici, despre Robert Dallek: An Unfinished Life: John F. Kennedy, 1917-1963, Little, Brown and Company, 2003.

Din cărţoaia lui Dallek (versiunea tipărită are peste 700 de pagini, cea audio vreo 40 de ore) am aflat destule lucruri, multe cam neinteresante pentru gusturile mele, povestite în îndelungi pasaje destul de austere. A fost însă un risc asumat, compensat prin cele neştiute pe care le-am descoperit, prin ce am învăţat,  şi prin faptul că unele părţi sunt scrise cu o doză de har scriitoricesc. Nu am de gând să fac o recenzie de critic, ci mai degrabă să povestesc ce a rămas în memorie după ce am închis poarta şi am tras cheile, cum spunea dragul meu Blaga. Nu foarte metodic, ci mai degrabă într-o ordine aleatorie (o exista aşa ceva? N-am îndoieli că nu ar exista aleatoriul dar ordinea?), ar fi cel puţin următoarele:

1. La momentul la care a devenit preşedinte, JFK (pe numele lui întreg John Fitzgerald Kennedy) nu avea cu mult mai multe atuuri decât cei mai mulţi dintre politicienii noştri autohtoni. Vreau să spun că oarecum asemenea unor domni, domnişoare sau doamne din politica mioritică, marele merit al lui JFK în preajma alegerilor era că fusese băiatul tatălui său (cred că am întâlnit situaţii asemănătoare şi mai pe lângă uliţa noastră; la noi, ca şi „la ei”, e vorba după caz de amantul, nepotul, soţul etc). Joseph Kennedy, tatăl, fusese un tânăr talentat, care reuşise în afaceri şi ulterior, pentru a-şi încununa efemera prezenţă în marea trecere intrase în politică, servind şi ca ambasador al SUA în Marea Britanie în tulburii ani din preajma celui de-al doilea război mondial. Soţia lui Joseph Kennedy şi mama lui JFK, Rose, provenea dintr-o altă familie din clasa de sus americană, tatăl ei fiind primar al oraşului Boston şi unul dintre cei mai bine-cunoscuţi politicieni ai epocii. Ambele familii erau de origine irlandeză.

2. Banii nu aduc întotdeauna fericirea şi nici măcar nu o întreţin (întotdeauna). Ceva mă face să cred că dacă nefericirile familiei Kennedy ar fi făcut obiectul unui roman de ficţiune, autorul ar fi fost bănuit (şi acuzat) de o fantezie bolnăvicioasă şi lipsă de realism. Deşi familia Kennedy era una dintre cele mai bogate din SUA, nenorocirile s-au ţinut lanţ de ei. Ilustrativă pentru cât de bogaţi erau mi s-a părut afirmaţia făcută târziu de JFK, prin 1960, ca răspuns la întrebarea unui jurnalist despre „Ce-şi aminteşte despre Marea Criză Economică” (Marea Depresie) din anii 1930: „N-am avut nici un fel de cunoştinţe la prima mână despre criză. Familia mea avea una dintre cele mai mari averi din lume şi valora mai mult atunci decât a valorat vreodată mai târziu. Aveam case mai mari, mai mulţi servitori, călătoream mai mult. Aproape singurul lucru pe care l-am văzut direct a fost când tata a angajat mai mulţi grădinari doar ca să le dea un loc de muncă să aibă ce mânca. Nu am aflat despre marea criză până când nu am citit despre ea la Harvard.“

În ciuda acestei bogăţii, Joe (Joseph), tatăl lui JFK era mai degrabă nefericit în căsătoria cu Rose Fitzgerald, o femeie altminteri foarte frumoasă, şi îşi satisfăcea apetitul sexual cu tot felul amante, pe unele aducându-le chiar în casă (spre iritarea lui Rose, care a făcut faţă cu stoicism situaţiei, prefăcându-se că nu se întâmplă nimic şi că nu vede nimic); actriţei Gloria Swanson i-ar fi plătit cea mai scumpă factură telefonică privată la nivelul naţiunii în anul 1929. Însă nefericirile maritale (sau insaţiabilitatea aproape compulsivă a lui Joe pentru femei) sunt aproape irelevante faţă de dramele reale ale familiei:

– fiul cel mai mare, purtând nu doar numele, ci şi prenumele tatălui (Joseph Kennedy Junior), pe care cel din urmă îl visase preşedinte al SUA la naştere, a murit într-o acţiune de luptă în cel de-al doilea război mondial;

– JFK, cel de-al doilea fiu, preşedinte al SUA, asasinat în 1963;

– Rosemary, prima dintre cele 4 fete ale familiei, era în mod tragic retardată mintal. Părinţii au revărsat multă dragoste asupra ei (Rose, mama, îşi făcea timp să joace tenis cu ea, ceea ce n-a făcut niciodată cu ceilalţi copii), dar la 21 de ani a devenit violentă, atacând persoanele care o îngrijeau. Drept urmare, Joe a aranjat fără ştirea soţiei ca Rosemary să fie supusă unei lobotomii prefrontale, pe care teoriile medicale ale vremii o recomandau drept cel mai bun mijloc de calmare a agitaţiei şi de asigurare a unei vieţi mai liniştite pentru ea. Intervenţia s-a dovedit un dezastru, iar  Joe a fost nevoit să o instituţionalizeze pe Rosemary într-o mănăstire de maici unde avea să-şi petreacă restul vieţii;

– Kathleen, cea de-a doua fiică, a murit la 28 de ani într-un accident de avion în Franţa;

– Bobby (Robert) Kennedy, procuror general şi colaboratorul cel mai apropiat al lui JFK, asasinat la câţiva ani după JFK (avea 42 de ani).

Joe şi Rose Kennedy nu se puteau considera catolici practicanţi, dar în buna tradiţie catolică au avut 9 copii, din care patru au murit ne-natural, iar unul (Rosemary) nu a avut ceea ce s-ar putea numi o viaţă normală.

3. Pentru Rose, dizabilitatea lui Rosemary era „un fel de dar de la Dumnezeu, reamintind că cei mai norocoşi trebuie să dea, dar şi să primească. Ea credea şi că dificultăţile lui Rosemary i-au sensibilizat pe ceilalţi copii faţă de înţelesul greutăţilor şi suferinţelor zilnice, care nu erau doar soarta celor săraci şi neprivilegiaţi.“ Dallek sugerează că JFK ar fi fost şi el influenţat de Rosemary într-un mod asemănător.

4. JFK a fost toată viaţa dependent de corticosteroizi, care şi-au lăsat amprenta efectelor adverse în mod apăsat asupra sănătăţii lui. Ascunzându-şi cu multă grijă faţă de public problemele de sănătate cu ajutorul întregii familii (care a avut grijă să distrută înregistrările medicale ale pacientului JFK în măsura în care a putut după asasinare), nu există un dosar complet al sănătăţii lui. Ştim că a fost diagnosticat şi tratat de boala Addison, dar nu ştim dacă nu cumva boala a fost generată de administrarea steroizilor pentru a-i trata colita ulceroasă. Într-un fel, biografia lui se suprapune cu istoria utilizării medicale a corticosteroizilor. A început cu extracte de suprarenală şi a ajuns la cortizon, pe care pe vremea când era preşedinte îl folosea zilnic. Dacă aş preda farmacologia, aş selecta nişte pasaje din carte pentru a ilustra diverse aspecte ale farmacologiei corticoizilor. De exemplu: „Ezita să îşi ia pastilele, ceea ce îl făcea să arate cu o faţă umflată şi supraponderal.” Sau: „Când se simţea în mod special obosit cu câteva zile înainte de o conferinţă de presă, vroia cortizon suplimentar ca să-l ajute să se învioreze“ (slăbiciunea era simptom al deficitului de corticoizi din boala Addison).

5. Deşi alegerile din 1961 s-au finalizat JFK cu 303 voturi ale electorilor faţă de numai 219 ale lui Nixon, diferenţa de voturi populare (la nivelul populaţiei, datorită sistemului american indirect de alegere a preşedintelui) a fost de numai 118.574 din 68,8 milioane de voturi. Altfel spus, JFK a câştigat funcţia de preşedinte cu 49,72% din votul popular faţă de numai 49,50% ale lui Nixon. S-ar putea ca şi situaţii de genul acesta să mai fi văzut pe undeva. Şi ca într-un film pe care l-a mai văzut cu alţi actori, Nixon s-a apucat să conteste procesul de votare, acuzând că alegerile au fost furate (credeaţi că asta se întâmplă doar în ţara mea de glorii?). Cum ar veni, JFK a fost un preşedinte „minoritar“. Nu fusese singurul în istoria SUA (Woodrow Wilson avusese doar 42% din votul popular), dar era cea mai mică diferenţă după cea a lui Grover Cleveland de doar 23.000 de voturi faţă de James Blaine în 1884 şi cea lui Benjamin Harrison faţă de Grover Cleveland în 1888 (65 mai mulţi electori, dar 100.456 mai puţine voturi populare).

6. Înainte de alegeri JFK devenise suficient de popular încât să apară pe coperta unor reviste glossy care se vindeau foarte bine când aveau chipul lui pe copertă. Iar analiştii politici (da, nu românii au inventat meseria asta) spuneau că nu are nici o şansă la preşedinţie, pentru că el se pricepe să facă poze frumoase, dar nu poate fi sau deveni un autentic om de stat. Întâmplător, n-au avut dreptate.

7. Marele defect al lui JFK de pe poziţia de canditat la preşedinţie consta însă în faptul că era catolic. Iar în America protestantă a anilor 1960 părea de neconceput că SUA ar putea avea un preşedinte catolic. Teoria conspiraţiei în vremea aceea spunea că un preşedinte catolic va conspira cu papa ca să impună catolicismul în lumea nouă. Răspunzând unuia dintre cei mai aprigi critici  ai săi, pastor protestant, JFK i-a promis că îl va nominaliza pe el ambasador la Vatican, astfel încât acesta va putea controla toate schimburile de informaţii cu şeful bisericii.  Fundamentaliştii protestanţi susţineau de fapt că nu poate cineva să fie catolic şi patriot, şi că automat interesele naţionale vor fi subordonate autorităţii religioase a papei. Jack care a luptat cu curaj în cel de-al doilea război mondial (o întâmplare eroică avându-l în centru devenind celebră în presa vremii) a făcut uz de o coardă sensibilă, întrebând ceva de genul: când fratele meu (catolic) a fost chemat să-şi dea viaţa pentru ţară nu conta că era catolic? Când eu am luptat în război nu avea relevanţă că sunt catolic? Până la urmă, au fost relativ mulţi protestanţi care l-au votat, iar după ce a câştigat alegerile şi mai mulţi protestanţi deveniseră dispuşi să-l voteze pentru un al doilea mandat. Istoria (orice identitate va fi având ea) a vrut altfel. Am învăţat însă de la JFK că prejudecăţile şi tradiţiile nu te pot opri din drum când ai viziune şi voinţă (era să adaug, şi un tată cu mulţi bani).

8. Preşedinte minoritar, fără să fi săvârşit nimic impresionant înainte de a accede la Casa Albă, JFK a rămas în memoria poporului american ca unul dintre cei mai buni preşedinţi. Americanii au mania să facă topuri ale preşedinţilor, şi în diversele sondaje realizate în diferite momente din timp, el a fost inclus în rândul preşedinţilor „buni”, cu o performanţă peste medie (a ocupat la un moment dat şi primul loc într-unul din topuri). Nu neapărat pentru că a fost asasinat, pentru că preşedintele McKinley, asasinat şi el, nu a atins niciodată cotele de popularitate ale lui JFK. Va fi contribuit televiziunea care lăsat memoriei colective imaginea unui bărbat harismatic, zâmbind larg mulţimilor? Se poate. Însă în scurta perioadă de preşedinte a reuşit câteva realizări, după cum a avut şi eşecuri. Dintre realizări, de menţionat viziunea lui despre nevoia de a câştiga influenţă (de exemplu în America Latină) nu atât prin forţă şi comploturi obscure, cât prin îmbunătăţirea standardelor de viaţă (prin ajutoare umanitare) şi a drepturilor omului; căutarea detensionării relaţiilor cu URSS (care l-au făcut pe Hruşciov să creadă că e doar un tânăr slab, fără experienţă) şi gestionarea crizei rachetelor din Cuba (care i-a crescut aproape brusc popularitatea în rândul naţiunii); promovarea drepturilor civile ale populaţiei de culoare, pregătind legislaţia pe care avea să o treacă Lyndon Johnson (mulţi l-au criticat că nu a fost suficient de radical şi de rapid, dar el a făcut probabil mai mult decât toţi ceilalţi preşedinţi din secolul XX de până atunci); poziţia lui faţă de Vietnam: nimeni nu ştie de fapt cum ar fi gestionat problema Vietnamului într-un alt doilea mandat, dar în general a dorit să menţină intervenţia americană la minimum (spre deosebire de succesorii sai, care au pretins ca ii continuă politica).

Nu a fost un om perfect: mult mai fustangiu decat Bill Clinton, de exemplu. Nu a fost un preşedinte perfect: eşecul de la „Golful Porcilor” din Cuba, în care CIA şi-a demonstrat pe deplin incompetenţa. JFK a aprobat planul, care a fost un dezastru total, pe baza asigurărilor celor de la CIA. Şi-a asumat însă întreaga vină şi a învăţat să nu mai aibă încredere în militari şi CIA. Nominalizarea fratelui său Robert (Bobby) Kennedy ca procuror general a fost o mascaradă nu foarte bine regizată, iar sănătatea precară şi-a ascuns-o cu complicitatea familiei cu foarte multă grijă şi prin toate mijloacele. Toate acestea au devenit cunoscute mai devreme sau mai târziu. Dar publicul american (spre deosebire de unii istorici de aceeaşi naţionalitate) nu a confundat omul cu opera şi reuşitele continuă să atârne mai greu în balanţa judecăţii de pe urmă a posterităţii.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: