Skip to content

Despre Timpul care ne învinge aproape în fiecare zi

Ianuarie 4, 2012


Au trecut deja câteva zile de când am început alunecarea în noul an, curgerea lui peste noi sau poate ambele deopotrivă. El înspre nesfârşit, noi înspre sfârşit. Aveam multe de spus, dar mi s-a părut uşor nefiresc ca în prag de an să nu săvârşesc şi eu o mişelie filozofând despre inamicul meu numărul unu, Timpul.  Şi pentru că nu am avut…ei, da, timp, am selectat unele din gândurile pe care le-am pus pe hârtie cu ceva vreme în urmă, în anul de curând dispărut în focuri de artificii, pornind de la un verset din biblicul poem al lui Iov: „De dimineaţă până seara sunt zdrobiţi, pier pentru totdeauna, şi nimeni nu ţine seama de ei. Li se taie firul vieţii: mor, şi tot n-au căpătat înţelepciunea!“ (Iov 4: 20-21)

„Viaţa este ceea ce se întâmplă cu tine în timp ce eşti ocupat să faci alte planuri”, spunea John Lennon (1940) în cântecul „Beautiful Boy”, dedicat băieţelului său, Sean. Expresia fusese folosită deja şi de alţii, el doar i-a adus celebritatea. Formula ilustrează însă bine efemeritatea a ceea ce numim viaţă: facem planuri, trăim cu iluzia că viaţa e suficient de lungă încât să le punem în aplicare, şi la sfârşit descoperim că „asta a fost tot” (vă sună cunoscut?).

Undeva, între anii 170-180, împăratul roman Marcus Aurelius şi-a scris (în limba greacă) gândurile într-o lucrare intitulată „Către mine însumi”, tradusă mai apoi în latină sub numele de „Meditaţii”. Găsim în această scriere multe reflecţii asupra vieţii şi prea scurtei ei vremelnicii, precum acestea:

„Într-un cuvânt, viaţa ta este scurtă. Trebuie să te îndrepţi să profiţi de prezent cu ajutorul raţiunii şi dreptăţii. […] Gândeşte-te, de pildă, la vremurile lui Vespasian. Vei vedea toate aceste lucruri: oameni căsătorindu-se, crescând copii, îmbolnăvindu-se, murind, războindu-se, sărbătorind, făcând negoţ, cultivând pământul, linguşind, aroganţi cu încăpăţânare, suspectând, uneltind, dorind ca unii să moară, bombănind despre prezent, iubind, îngrămădind comori, dorind funcţia de consul, căutând puterea regală. Ei bine, existenţa pe care o duceau oamenii aceştia a dispărut complet. Iarăşi, întoarce-te la vremurile lui Traian. E mereu acelaşi lucru: şi lumea aceea a încetat să existe. Gândeşte-te tot aşa, dacă vrei încă, la amintirile tuturor altor vremuri, amintiri despre naţiuni întregi; vezi câte mulţimi de făpturi omeneşti după eforturi trecătoare au căzut şi s-au dizolvat în elemente. Dar mai ales aminteşte-ţi de cei pe care i-ai văzut tu însuţi epuizându-se pentru lucruri deşarte, neglijând să împlinească ceea ce era conform cu propria lor stare şi să se ţină ferm de ea şi să se mulţumească cu ea. […]

„Unele lucruri se grăbesc să existe, iar altele să nu mai existe; şi chiar ceea ce există acum, în parte deja a pierit. Mişcări şi schimbări reînnoiesc continuu lumea, întocmai după cum cursul neîntrerupt al vremii reînnoieşte durata nesfârşită a veacurilor. În acest flux, în care nu există statornicie, pe care din lucrurile care se duc grăbite ar trebui omul să pună preţ, pentru că nu este unul pe care omul să-l poată opri? Este ca şi cum omul s-ar îndrăgosti de una din vrăbiile care zboară, dar care deja s-a pierdut din vedere. Ceva de felul acesta este viaţa fiecărui om, ca aburul care iese din sânge şi ca respiraţia aerului.“[1]

Ca niciodată în istoria omenirii, dispunem de maşini care să ne uşureze munca. Maşini de spălat automate, maşini de arat, recoltat şi treierat automate, maşini de fabricat automate, trenuri automobile şi avioane cu care să străbatem mai repede pământul, telefoane mobile cu care să comunicăm din orice punct al planetei, calculatoare cu care să calculăm, proiectăm, să verificăm totul mai repede. Şi cu toate acestea, timpul nu ni s-a înmulţit, ci dimpotrivă, e tot mai puţin şi mai preţios. Toţi avem prea multe de făcut şi prea puţin timp în care să le facem. Trăim în epoca lui „acum”. Primim adesea lucrări de făcut la care termenul este „ieri”. Clienţii sunt mai exigenţi ca niciodată şi vor totul deja făcut la momentul la care au executat comanda. Omenirea, cu civilizaţia ei, aleargă tot mai repede, dar niciodată îndeajuns de repede. Pentru că viaţa noastră durează doar o fărâmă: de dimineaţa până seara.

Oricât de bine le-am număra şi le-am socoti, zilele nu vor fi îndeajuns faţă de câte ne dorim. Şi atunci, mai importantă decât cantitatea este calitatea: trăim vieţi bune, care contribuie la binele altora, de aproape şi de departe? Trăim  vieţi în armonie cu universul şi Stăpânul lui? Cineva spunea că nimeni nu a spus pe patul de moarte: „O, Doamne, aş fi vrut să fi petrecut mai mult timp la birou!“ Această afirmaţie ne poate fi de folos celor care nu suntem încă pe patul de moarte. Vom şti să trăim bine când vom fi pregătiţi să murim bine. Este important să ne terminăm proiectele şi să nu lăsăm lucrurile neterminate, dar timpul petrecut (mai mult şi tot mai mult) la birou, mai degrabă a erodat viețile multora, decât să le facă fericite. [2] De aceea, trebuie să ne străduim să alocăm timpul nostru acolo unde contează cu adevărat, nu din perspectiva clipei, ci din cea a eternităţii.

Cele 86.400 de secunde ale unei zile ni se pot părea multe, dar trec extrem de repede. Trăim în medie cam 600.000 de ore, din care 200.000 de ore le dormim, iar 200.000 de ore muncim. Petrecem vreo 25.000 de ore educându-ne, 75.000 de ore într-o formă sau alta de recreaţie şi 100.000 de ore în diferite afaceri personale [3]. Suntem foarte inegali din multe puncte de vedere: zestre genetică, înălţime, frumuseţe, culoare a pielii, casa în care ne-am născut, mediul în care am crescut etc. Dar suntem toţi egali în faţa timpului: fiecare din noi are doar 24 de ore în fiecare zi, secundele şi minutele ticăie în acelaşi ritm pentru toţi. Ceea ce facem cu cele 24 de ore ne deosebeşte în bună măsură. Dacă am reuşi să economisim câte o oră în fiecare zi (crescându-ne eficienţa personală), aceasta ar însemna 365 de ore pe an, adică aproape 9 săptămâni de lucru (cu 40 de ore pe săptămână) [3]. Numai că pentru cei mai mulţi, a economisi o singură oră e la fel de imposibil ca şi mersul pe apă. Nu reuşim să înghesuim 25 de ore într-o zi care are doar 24. Timpul este o resursă neregenerabilă; un minut pierdut, e pierdut pentru totdeauna. O zi pierdută nu se mai întoarce niciodată.

De dimineaţa până seara, atât durează fiinţa. Dar în această scurtă călătorie întâlnim tot felul de oameni valoroşi. Avem nevoie de înţelepciune să sesizăm valoarea celui de lângă noi. C.S. Lewis spunea în „Greutatea slavei” (The Weight of Glory): „Nu există oameni obişnuiţi. Nu ai vorbit niciodată cu un simplu muritor.“ „[…] După Binecuvântatul Sacrament însuşi, aproapele tău este cel mai sfânt obiect prezentat simţurilor tale. Dacă este aproapele tău creştin, este sfânt aproape în acelaşi fel, pentru că şi în El Hristos vere latitat – cel care slăveşte şi cel slăvit, Slava Însăşi, este cu adevărat ascuns.“ În această logică, Lewis arată că este necesar să ne gândim adesea la problemele altora, mai degrabă decât la problemele noastre, întrucât pentru cineva este cu neputinţă să „se gândească prea adesea sau prea profund la aproapele său.  Încărcătura, greutatea sau povara slavei aproapelui meu ar trebui să fie pusă pe spatele meu, o încărcătură atât de grea încât numai smerenia o poate căra, iar spatele celor mândri vor fi frânte.“


[1] Marcus Aurelius, Meditaţiile. Cartea a VI-a.

[2] D.C. Bass. Receiving the day. Jossey-Bass, San Francisco (CA), 2000, pp. 116-117

[3] Aceste cifre statistice provin din R. Alexander, M.S. Dobson. Real-World Time Management: Second Edition. AMACOM, New York, 2009, p. 8

Anunțuri
2 comentarii
  1. La momente astfel de momente semnificative care marcheaza trecerea timpului (cum e anul nou), ma apuca si pe mine un sentiment de jale asemanator. Probabil ca de la acest sentiment pornesc toate „angajamentele de an nou”, din dorinta de a folosi mai bine timpul de anul viitor decit am facut-o cu cel de anul trecut. eu nu reusesc niciodata sa-mi realizez promisiunile mele catre mine (vorba lui Marcus Aurelius). e drept ca nici nu prea imi fac multe promisiuni de felul asta 😀

    • Am o bănuială că din eşecul împlinirii angajamentelor („new year resolutions” se cheamă în engleză) s-au născut focurile de artificii, şampania de revelion & Co. Ca să combată depresia care altminteri ne-ar înghiţi la sfârşit de an. Cât de eficace e, habar n-am…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: